Pozitia Copilului…de ziua mamei

Nu intamplator filmul “Pozitia copilului” a fost lansat in luna martie, mai precis in preajma zilei de 8 Martie, si se desfasoara tot atunci. Apreciz campania de PR facuta in jurul acestui film, inainte si dupa Berlin. Desteapta, bine pusa la punct, cu un mesaj inchegat. Netzer a incercat sa faca ceva asemanator si cu “Medalia de onoare”, dar atunci a fost ceva mai curajos si nu a avut rezultatul dorit. Afisele cu Iliescu postate prin oras au creat impresia falsa a unui film de propaganada si nicidecum a unei comedii pline de ironie. 

In schimb, campania a functionat foarte bine in ceea ce priveste “Pozitia copilului”. Bineinteles, si Ursul de la Berlin are marele lui merit, dar de data aceasta lucrurile s-au potrivit mai bine, iar actiunile adiacente de promovare nu fac, din punctul meu de vedere, decat sa intareasca mesajul. 

In ziua in care femeile din toata lumea sunt sarbatorite, Netzer aduce in atentia publicului nu femeia idealizata, calda, echilibrata, rationala, perfecta, ci femeia manipulatoare, posesiva, teatrala, dar si hotarata si dotata cu o inteligenta emotionala care o face capabila sa se descurce in tot felul de situatii. In ziua in care, in Romania, sunt sarbatorite mamele, in cinematografe este rulat un film care arata atat daruirea de care este capabila o mama, cat si efectele nefaste pe care le poate avea posesivitatea ei asupra copilului. Complexitatea relatiei mama-fiu, imbibata de dragoste si ura, este redata foarte bine de Netzer, desi nu tocmai explicit. Celelalte evenimente nu sunt decat un pretext pentru declansarea unor emotii puternice. Asa cum orice deviatie poate fi mult mai précis observata sub presiune. 

Spre deosebire de alte filme romanesti, nu consider “Pozitia copilului” o radiografie a societatii romanesti. Elementele locale nu lipsesc, iar daca nu va plac “romanismele” prezentate in filme, atunci mai bine nu va uitati. Dar scopul filmului nu e acela de a vorbi nici despre injustitie, nici despre mita, nici despre accidente de masina, nici despre clasa oamenilor bogati din Romania. Doar ca filmul se petrece aici, iar aceste elemente nu puteau sa lipseasca, pentru ca filmul sa fie veridic. In plus, filmele romanesti nu s-au indepartat suficient de latura lor realista, pe care unii o apreciaza, altii nu. Dar Netzer face un pas important in acest sens, abordand, in final, o problema universala. Am observat, in public, o mare dezamagire in ceea ce priveste sfarsitul. Toata lumea se astepta la un deznodamant. Il aresteaza, scapa, cine are dreptate? Cheia de interpretare a ramas cumva una sociala (din obisnuinta). 

Sfarsitul a fost insa, din punctul meu de vedere, cel mai bun cu putinta. Pe langa momentul de sinceritate, dur, dar necesar, dintre mama si fiu, ambii au reusit, in final, sa-si depaseasca propriile limite. Dialogul inceput parsiv de mama care incerca sa isi scape fiul de inchisoare, purtat cu cea care tocmai isi pierduse copilul, ajunge la un moment de sinceritate maxima. La inceput pare ca nu e decat o suita de argumente mizere, menite sa ceara induiosare, dar acestea se transforma in exprimarea “crezului ei de mama”: a luat note bune la scoala, a fost si la innot, o sa isi dea doctoratul. Cate mame nu isi masoara oare copii in coronitele luate la scoala? ”Era un copil bun, lua note bune, nu mi-a creat probleme”. Cate nu isi justifica greselile copiilor in viata lor de adulti cu argumente din viata lor de copii? Si cate nu se asteapta ca viata copilului lor sa fie total lipsita de greseli si suferinta, asa cum a lor nu a fost nicicand? “Parintii se realizeaza prin copii lor” nu se traduce doar la nivel de realizari materiale, ci si intr-o dorinta de a-i scuti de orice fel de rana, care ajunge sa se transforme in a-i scuti de contactul cu ei si realitatea. 

De cealalta parte, iesirea din masina si confruntarea cu tatal indurerat reprezinta al doilea moment din film si, de altfel, cel mai elocvent, in care “cocosel” isi asuma responsabilitatea ca un adult si nu se mai ascunde dupa fusta mamii ca un copil. 

Luminita Gheorgiu isi interpreteaza rolul cum nu se putea mai bine si poate de aceea filmul pare sa fie mai mult despre ea, decat despre el, desi se numeste “Pozitia copilului”. Bogdan Dumitrache are un rol mai plat, in spiritual personajului pe care l-a imbracat. De altfel, despre el nici nu aflam prea multe in prima parte a filmului, decat ca o injura pe maica’sa, ca a ucis intr-un mod stupid un copil intr-un accident si ca nu e capabil sa se confrunte singur cu efectele aferente. Exista apoi cateva fraze cheie, in mare parte rostite de iubita sa, care iti dau cateva indicii despre cum este Barbu.”Barbu nu e in stare niciodata sa zica ce vrea. Nu stiu de unde are asta”, se alatura lui Barbu care era un copil bun si tandru si care a facut de toate, adica cam tot ce i-a spus maica’sa…pana la un moment dat, cand dragostea s-a transformat in ura, iar apropierea in fuga. In acest rol de copil, frica de a avea propriile odrasle este un nou indiciu de imaturitate. 

De altfel, conversatiile purtate intre femeile din film sunt savuroase. Sunt femeile care tes viata altora, femeile care isi impartasesc intimitati chiar si atunci cand se urasc, femeile care se lupta sa obtina ce vor si care isi schimba tonul si abordarea de la caz la caz cu o versatilitate uimitoare. 

In film nu exista personaje negative, sunt oameni care gresesc, pe care ii poti dispretui, dar si intelege.