duminică, 18 ianuarie 2015

Iarna în Toscana

Iarna, Toscana este intimă, prietenoasă, cu turişti de-ai casei (italieni) şi cu mai mult verde decât aş fi crezut. Lipsesc viile coapte de toamnă sau copacii înfloriţi, pe dealuri primăvăratice, dar ai la schimb un soare molatec, sub care te plimbi liniştit şi fără griji, cu o densitate mică de oameni pe metru de destinaţie turistică, cu excepţia Florenţei, care este plină în orice anotimp te-ai afla. 

Mă ştiţi că îmi place Italia, pentru că are cea mai bună cafea din lume, care tot timpul se bea cu ceva dulce lângă, pentru că are clima perfectă, e uşor să înţelegi ce se vorbeşte şi înveţi cuvinte frumoase, mănânci bine şi tot timpul ai ce să descoperi, pentru că te simţi ca acasă, într-un fel unic, de vacanţă. M-am îndrăgostit iremediabil de coasta Amalfi şi de Capri, într-o primăvară, am surprins în primele zile din anul trecut o Veneţie superbă şi o Verona scăldată în soare, m-am minunat de Taormina şi m-am desfătat cu cannoli în Sicilia, m-am plimbat neobosit pe străzile Romei, prin piaţetele mici şi cochete - o oază pitorească în gălăgie şi aglomeraţie, am ajuns şi prin Torino şi am văzut începutul de Alpi, dar nicio zonă nu mi-a plăcut mai mult ca Toscana. Nu un oraş anume, ci dealurile şi priveliştile care le leagă. Pe lângă Florenţa, unde arta te aşteaptă la fiecare pas, sunt nenumărate oraşe în care să-ţi petreci liniştit câteva ore, colindând străzi şi magazine, dar drumurile, dealurile şi satele italieneşti răsfirate, îţi aduc adevărata Toscana.

În partea de nord, am pornit de la cunoscutele Pisa, Florenţa şi Lucca, am urcat la piaţa Michellangelo la ceas de seară, unde am prins o înserare superbă peste Florenţa luminată şi am traversat de câteva ori Ponte Vecchio, iar în Luca nu am ratat o plimbare pe zidurile oraşului. 

Partea cea mai frumoasă a început, însă, când un drum de trei ore s-a dublat ca timp pentru că nu ne-am abţinut să ne oprim şi să admirăm fiecare privelişte, îndreptându-ne spre inima Toscanei. Am făcut un popas în Montepulciano, o "cetăţuie" construită pe dealuri, în care trăiesc o mână de negustori şi manufacturieri autentici. Într-un final, pe seară, am ajuns în Sorano şi am descoperit un oraş medieval, mic, autentic, care părea nelocuit, Restaurantele se închideau pe la 10, am fost printre ultimii clienţi într-o bodegă în care m-am simţit ca în nopţile vechi de iarnă, când se dădea stingerea devreme şi fiecare se punea în casă la sobă. În Toscana, spre deosebire de alte locuri din Italia, nu am avut "experienţe turistice" în restaurante. Bucătăria a rămas destul de autentică în zonă, cu puţine feluri de mâncare, dar gustoase. 

Dimineaţa, ne-a trezit o cafea mare şi minunatul gem de portocale din care se fac tartele tradiţionale din zonă - practic, descoperirea cea mai dulce din Toscana - şi ne-am dus să testăm băile termnale naturale la Cascate del Mulino. De altfel, Toscana este împânzită de astfel de locuri şi, după cum vă puteţi da seama, au fost create şi o mulţime de spa-uri în zonă. Ultima zi în partea de sud am petrecut-o în Pitigliano, poate cea mai frumoasă şi autentică localitate medievală pe care am ajuns să o vedem noi în Toscana, care îţi aduce, de pe stâncile de pe care este aşezată, dealurile verzi mai aproape, 

În ultima parte ne-am întors spre nord, şi ne-am oprin în San Casciano, aproape de Florenţa. De aici, am vizitat Siena şi Monteriggioni, împânzit de turnuri şi muzee, de la muzeul vinului, la cel al torturii. Un orăşel pe care în maxim o oră îl străbaţi pe de-antregul, dar unde merită să poposeşti, mai ales la muzeul vinului, unde te aşteptă, pe lângă un pahar de Chianti, şi o nouă privelişte frumoasă. 

Cam despre asta este Toscana, despre privelişti şi linişte. Şi despre această melodie veselă :)





sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Gânduri între 2 şi 3

Mi se pare, câteodată, mai ales acum între prefixe, că am învăţat câte un pic din câteva lucruri pe care nu aş vrea să le uit niciodată. Învăţăminte care mi-au rămas din cărţi şi experienţe, pentru care a fost destulă analiză la mijloc, deşi drumul spre asumare şi schimbare a rămas dificil şi sinuos. 

Este cel mai reconfortant şi liniştitor lucru din lume să poţi spune nu. Să îţi ştii limitele, graniţele, să le protejezi. Eu, ca mulţi alţii, am lucrat cam toată viaţa cu graniţe difuze. Îmi lăsam încălcată intimitatea, voinţa, puterea, apoi mă frustram. Dădam cu nemiluita - oricând, oricui, oricât. Eram cea mai bună persoană pentru problemele altora, la orice oră, la orice nivel de oboseală, nu puteam să refuz o problemă, nu fără un sentiment de vinovăţie puternic. Aproape că problemele mă atrăgeau mai tare decât oamenii. Nu are rost să intru în detalii şi să explic de ce ajungem să facem asta.

Iată-mă, deci, înconjurată de oameni care cer, extenuată, mai ales emoţional, căci nu era vorba doar de timpul consumat, ci şi de frustrarea care mă însoţea. Iată-mă îndrăgostită şi devotată unor bărbaţi pe care vroiam să îi salvez şi să îi ajut. Iată-mă fără reguli şi cerinţe clare în faţa unor prieteni abuzivi şi egoişti. Iată-mă singură în faţa propriilor mele probleme sau bucurii. Acest "nu", deci, nu este vreo vorbă aruncată cu care să ne lăudăm şi pe care să o repetăm ca papagalii. Nu este un egoism profund şi rece al oamenilor limitaţi şi înguşti. Este un respect de sine, o conştientizare a propriei persoane, un mod de a stabili reguli şi limite cu tine şi cei din jur, un mod de a ajuta mai conştient, şi nu din vreun sentiment de datorie înrădăcinat din fragedă copilărie.

În viaţă mai piezi oameni. E dureros, dar nu e o tragedie. Ia-ţi timpul necesar să te plângi şi să plângi, dar nu te împotrivi. Partea asta e legată parţial de prima. Pot fi oameni care vor dispărea doar pentru că tu ţi-ai recadrat aşteptările faţă de ei şi ai schimbat regulile jocului. Sunt oameni pe care îi pierzi pentru că relaţia voastră se baza pe exclusiva ta disponibilitate. Sunt oameni pe care îi pierzi pentru că nu mai au nicio legătură cu ceea ce eşti şi ce vrei tu acum, care decid singuri să se excludă prin invidie şi descurajare. Sunt oameni pe care i-am pierdut pentru că au fugit de o păruială sinceră, preferând să menţină o politeţe de suprafaţă, când faptele lor erau cu totul şi cu totul în altă direcţie. Iar eu nu cred în manierele care se aşază doar ca un preş preţios, sub care descoperi mult gunoi. Am observat oameni care, odată ce urcă pe scara ierarhică a societăţii prin bani, poziţie sau relaţii, se împachetează în nişte constipaţi notorii, fiindu-le parcă frică să nu le fie descoperite originile. Ar vrea să spună că ei s-au născut direct pe biroul vreunei corporaţii, în maşina scumpă pe care şi-au cumpărat-o, ahtiaţi de putere, sau în vreo uniformă cu autoritate. Ei bine, pe ei, sunt liniştită când îi pierd.

Faptul că înţelegi, nu înseamnă că trebuie să accepţi sau să ajuţi. E foarte bine să fii bun şi să nu te umpli de sentimente negative care, în cele din urmă, tot pe tine te distrug. Dar hai să renunţăm la bunătatea tâmpă şi de faţadă, al şaptelea trend din cele zece trepte pentru o viaţă zen. E una să înţelegi motivele pentru care un om ajunge să facă ceva, e una să conştientizezi că, de multe ori, în spatele unui comportament deviant se află o suferinţă, poţi avea senimente de milă şi înţelegere, dar e altceva să te laşi călcat în picioare şi sacrificat de cei care păşesc pe cadavre pentru a ajunge unde vor, ca şi cum nu ai avea nicio resursă să te lupţi cu asta. Să nu mai vorbesc că mulţi te manipulează apelând la această coardă sensibilă, jucându-se cu omenia ta şi vorbindu-ţi de problemele lor inepuizabile pentru a-ţi intra sub piele şi a-şi atinge scopurile. Dacă vrei să promovezi bunătatea şi dragostea necondiţionată, cred că o poţi face foarte bine la o mănăstire sau în vreo comunitate pastorală nou înfiinţată, nu e cazul să te sacrifici altfel. Nu mai zic că cele mai dure replici şi cele mai mizere fapte, pline de răutate pură şi frustrare, le-am primit de la oameni care se promovau ca "pâinea lui Dumnezeu", plini de fapte bune şi înţelegere, care îţi şi îşi vorbesc de bunătate des şi bine, dar le lipsesc principii de funcţionare de bază.  

Nu te compara cu ceilalţi. E cea mai proastă şi intutilă treabă pe care o putem face în viaţă. Fiecare are drumul lui şi, într-un final, toate se sfârşesc la fel, mai devreme sau mai târziu. Nu îţi va da niciodată mai multă linişte faptul că eşti mai bun sau mai frumos ca ceilalţi, nu mai zic că tot timpul se va găsi cineva peste. Iar cel mai trist în povestea asta este că oamenii se luptă să fie apreciaţi, când de fapt îşi doresc să fie iubiţi. Precum femeile preocupate excesiv de propria înfăţişare, care cred că vor găsi bărbatul visurilor lor doar pentru că arată minunat. Şi ajung să fie dorite atât timp cât fusta nou-nouţă mai e încă pe ele. Pentru că realitatea ne prezintă multe femei frumoase şi singure, uitându-se în oglindă. Nu e o regulă, Doamne fereşte!, am exagerat destul de mult de dragul peniţei. Empiric spun, însă, că o femeie care obţine ce îţi doreşte este mai degrabă sigură pe ea, decât cea mai bună dintre toate, este mai degrabă înţelegătoare cu ea şi se acceptă, în loc să se schingiuiască prin metode moderne şi variate, de la înfometare, presiune majoră pe performanţă, perfecţionism şi alegeri greşite în actul sublim de îndrăgosteală. Continuând această paralelă, te vei simţi mult mai liniştit când te vei orienta spre tine şi nu spre exterior, când tu cel de azi vei fi mai bun decât tu cel de ieri, indiferent ce înseamnă asta pentru tine.

În calitate de prinţesă războinică consacrată, tot timpul cu sabia cu două tăişuri la mine, vă zic pe cuvânt de cercetaş că dreptatea şi lupta pentru dreptate nu te fac mai fericit. M-am născut cu simţul dreptăţii în braţe şi cel mai tare m-am înfuriat şi m-am supărat când mi s-a părut nedrept, când universul mi-a pregătit vreo faptă injustă sau de neînţeles. Doar că această înceată maturizare spre care mă îndrept mi-a arătat că dreptatea nu are nicio legătură cu fericirea, că sunt mulţi oameni care rămân cu dreptatea în braţe, dar fără nimic altceva, iar măreţul adevăr nu le mai serveşte la nimic, Să nu mai aducem în discuţie că dreptatea este relativă, iar majoritatea intenţiilor şi acţiunilor sunt interpretabile.

Sunt departe de a fi vreun monument de înţelepciune şi cred în adevăruri, pe principiul popperian, până la dovedirea falsităţii lor. Îmi doresc, însă, să păşesc frumos şi lin, după regulile mele.