marți, 24 decembrie 2013

Vorbe de adio

Tu eşti singura pedeapsă pe care mi-o mai pot aplica. Singura sursă de regrete. Cu cât mi se spune că trebuie să regret mai mult, cu atât mă apropii mai tare... de tine. Nu imi găsesc surse de vinovăţie în altă parte. Aşa că tu ai rămas suma trecutului meu. Eşti tot ce mă mai ţine în loc.  

Tu avertizez! Eşti, pentru a putea să dispari! 

Nu mi-e frică de respingere, mi-e frică de incertitudine. Mi-e frică de mine, când mă las să mă pierd.

Tu eşti pierdut, eu nu te voi salva. 

N-avem amintiri, nici viitor.  

Te-ai speriat. Ai vrut putin, te-ai trezit cu mult. Acum fugi şi mă bucur. E cel mai bun lucru pe care l-ai putea face. 

Te încrancenezi în latura ta superficială. Habar n-ai cum e să mai fii tu. Şi pentru asta mi-e milă de tine. Te compătimesc, dar sper să-mi fii o lecţie bună. 

Ţi se pare că ai trasat limite, dar ai uitat toate graniţele pe care le-ai distrus. Acum ţi-e frică. Eşti laş. Dar nu e dreptul meu să te judec, nici datoria mea să te fac mai curajos. 

Cele mai mari greseli pe care le-am facut nu au venit din ce mi-am dorit, ci din ce nu am stiut ca vreau, din faptul ca nu am acceptat ca vreau, din faptul ca nu am cerut. 

Te-ai gândit vreodată că ai putea să contribui astfel la viaţa cuiva? Tu, care îi inveţi pe toţi să se piardă, să fie nemulţumiţi, sa creadă că sunt mult, dar de fapt să fie atât de puţin? Tu, care ştii atât de bine cum e să nu fii tu? 

sâmbătă, 21 decembrie 2013

Pseudo sfârşit

Lumea nu este a idealiştilor, nici a visătorilor, nici a peoţilor. Ei doar o visează, o împletesc, o gândesc. Văd firul aţei, înteleg toate lucrurile, dar toate acestea se transformă doar într-un vers.

Greşelile pe care le ştiu nu ma ajută, regulile pe care le cunosc, le încalc. Limitele mele se izbesc doar de alţii.

Încă aşez părţi rupte din trecut în prezent, înca mă joc cu idei vechi. Încă învăţ lecţii pe care le-am amânat, peste care am crezut că pot să sar.

Mă transform, într-o clipă, din personaj în observator. Pentru că vine o vreme în care nimic nu e nou, e doar un cantec care nu şi-a găsit finalul. E doar trecutul care se revarsă.

Răbdarea? Răbdarea nu o cunosc. De aceea mă şi izbesc. Mă izbesc de tine. Eşti un strigăt de furie. Eşti un zâmbet confuz.

Am fost personaj în viaţa altora şi doar un observator pentru mine. Mi-am îngropat greşelile în alţii şi le-am atacat tot în ei. Lecţiile mele au devenit predici. Căci prin ei am trait, prin ei am visat, prin ei m-am scurs. Ca o furtună care nu se linişteste când se întamplă. Răcoreste pământul, acoperă fulgerele, izbeşte copacii, dar nu-şi găseşte ea, în ea, linişte. Pornesc furtuna, fac să răsara soarele. Nu vin niciodată liniştit, nu ma găseşti furişându-ma lângă tine.

Cuvintele nu mai au rimă, scrisul e prozaic, încă nu se leagă nicio poveste, e doar o pauză între capitole. Nu am venin care să m-ajute sa te urăsc, nu am dragoste care să m-ajute să te izbăvesc, nu am medicamente care să îţi spulbere ceaţa, nu am calmante care să te oprească. Acum, chiar acum, nu am nimic de dat. În dreapta, e ceea ce putea să fie, iar dreapta o coteşte spre înapoi. Nu a fost drumul meu, mi-a placut doar că era drept. În stânga, e pericol de accident. În faţă e nebuloasă şi nu mai ştiu unde am pus lanterna.

Lumea vorbeşte de începuturi, eu ştiu că nimic nu se scrie de la zero.



sâmbătă, 23 noiembrie 2013

The Weight of Adele

Marele castigator al festivalului de la Cannes nu este "La vie d'Adele", este "The Weight". Este o gluma, bineinteles, si o dezvalui inca de la inceput, sa nu enervez pe nimeni. "The Weight" nu a participat la festivalul de la Cannes.

"La vie d'Adele" este un film extrem de senzorial, a carui mesaj nu m-a emotionat, insa, mai mult decat orice alta idila, fie ea intre un baiat si o fata sau intre doua fete. O poveste adolescentina, intensa, care la un moment dat trebuie sa se opreasca, pentru ca nu s-ar putea altfel. O dragoste departe de realitate, aspiratii si dorinte comune, care se consuma in pat si se transpune intr-un tablou, pentru ca nu ar mai fi asa interesanta daca nu ar fi umpluta cu niste arta. Doua personaje antagonice, puse in oglinda, alaturarea veleitatilor intelectuale si artistice, hedonismului pur si simplitatii brute. Pastele cu sos ingurgitate cu o pofta aproape erotica, pe langa felul pedant de a manca o scoica (ce simbol la care nu ne-am fi gandit niciodata!).

Si, sa nu uitam, scenele erotice nesfarsite, menite sa atraga publicul masculin la cinematograf si mult-mult marketing i-au adus filmului renumitul "Palm D'Or", nemeritat din punctul meu de vedere. Recunosc, a fost filmat bine, personal mi-a placut tehnica, dar fara cele doua ingrediente cheie, gay parade si erotism, nu s-ar fi bucurat de acest succes. Inteleg rolul educational, faptul ca preconceptiile se distrug treptat, printr-o expunere succesiva si prelungita (mult prelungita - filmul are 3 ore). Inteleg ca normalitatea a fost indusa tocmai prin tratarea relatiei dintre Adele si Emma ca orice alta poveste de dragoste esuata, dar nu cred ca toate aceste ingrediente sunt suficiente pentru "Palm D'Or".


"The Weight" abordeaza, daca privim superficial, o tema asemenatoare, intr-un mod mult mai profund, printr-o poveste tragica, care iti da fiori pe sira spinarii si iti creaza un gol in stomac, cum (poate) numai filmele coreene/asiatice o pot face. Filmul este brutal, realitatea nu este ajustata deloc pentru ochiul privitorului, durerea nu este un plans isteric si nici nu isi gaseste surogate. In "The Weight" personajele sunt inchise in propriul corp, atat fizic cat si mental, sunt subjugate unei vieti in care nu se regasesc, unor sentimente pe care nu le pot trai decat imaginar. Printre cadavre, cocosat de viata, Jung danseaza si picteaza, depaseste cu stoicism ura pentru Dong-Bae si este capabil de o nemarginta empatie. Isi traieste viata fara sa urasca si isi imagineaza campii verzi, chiar si atunci cand e inconjurat de moarte si suferinta. Jung este un Sisif care isi duce bolovanul, creand frumusete acolo unde totul pare urat. Iar regizorul Jeon Kyu-hwan devine, in cateva momente cheie ale filmului, un fel de Tarantino coreean.


Niciun film pe care l-am vazut in cadrul festivalului de la Cannes nu a reusit sa egaleze ceea ce "The Weight" a reusit sa transmita, iar eu cred cu tarie ca rolul unui film nu este doar sa te faca sa vezi, ci si sa te faca sa simti. 

Impresionant si cu o forta mult mai mare decat "La vie d'Adele" mi s-a parut  "Heli". Amat Escalante prezinta viata din Mexic, asa cum nu o stim si asa cum nu avem timp sa ne gandim la ea. Traficul de droguri ii distruge nu doar pe cei implicati, ci atrage in tornada victime inocente. O greseala adolescentina se extinde ca o boala contagioasa asupra unei intregi familii, iar generatia care are puterea sa schimbe lucrurile este tocmai aceea care cade, inca, prada trecutului.


"Le Passe" pare o scena clasica din teatrul absurdului. Inceputul lui este sfarsitul, tema nu este povestea, ci fatalitatea sa. Prinsi in cercul vicios al trecutului, personajele se lupta cu un prezent total imperfect. Nu mai exista un sens pe care sa il caute, nici un motiv pe care trebuie sa il gaseasca. Chiar si atunci cand toata lumea isi concentreaza eforturile pentru a rezolva intriga, raspunsul nu ajuta pe nimeni, nu este nici nici eliberator, nici salvator. E tot o cautare absurda a nimic, pentru ca nimic nu mai poate fi schimbat. Filmul se deruleaza inapoi, pentru ca tot ce are legatuta cu inainte te duce in trecut, la ce ai fost. Nu exista inceput si nu exista sfarsit, cineva pur si simplu incepe si apoi se opreste din filmat.


Si finalizez, pentru ca nu am terminat inca lista de filme de la Cannes pe care vreau sa le vad, cu filmul fratilor Cohen - "Inside Llewin Davis", un film de atmosfera, care iti aduce savoarea anilor '60. Filmul trateaza corect si frumos nesfarsita tema romantica a artistului care isi gaseste greu calea spre succes, spusa cu umor si compasiune. Dar atat.


Filmele premiate la Cannes raman cumva in urma in fata cinematografiei asiatice, care are o voce din ce in ce mai puternica. Eu, cel putin, prefer de "The Weight" (si nu numai).



vineri, 22 noiembrie 2013

Dor

Nu exista tu, nu exista eu in lumea mea. Exista: ne stim dintodeauna. Nu exista distanta, nu exista timp, chiar daca timpul trece. Nu exista zambete ascunse, poate doar niste zambete cochete, aruncate prin locuri in care tu vei veni dupa mine. Nu exista trecut, nici viitor- evident- pentru ca suntem prea prosti sa stim ce sa facem cu el. Nu existi tu, este doar o imagine a ta, inradacinata intr-un sertat al mintii mele, care, nu stiu de ce, mi-a acoperit tot corpul. E un vesmant aspru al zilelor ce s-au scurs fara tine dar, dragul meu, devine prea patentic, iar eu nu suport patetismul…

Mi-e pur si simplu dor de tine.

duminică, 27 octombrie 2013

Cercul vicios al lui Trebuie

Timpul e mai scurt, mai scurt cu fiecare zi, iar lista e mai lunga, cu fiecare pas. Scazi orele de somn, orele de lene, orele de nimic... si aduni nenumaratele ore in care trebuie sa faci ceva. Cu restante de ani de zile, ajungi la a nu stiu cata lista - o noua pagina, plina, sufocanta. Umpli rezervorul, apesi apasat pe acceleratie. Reusesti sa bifezi cateva lucruri, care par insa nesemnificative in comparatie cu ce a mai ramas, iar sentimentul de satisfactie este inlocuit usor cu nemultumirea, suma simpla a tuturor lucrurilor ramase.

Iti spui ca trebuie sa dormi, ca odihna va face pace si va adauga niste greutate sa echilibreze balanta. Dar nu, somnul nu mai este somn, e doar un timp de pregatire pentru ce a mai ramas. Nu te trezesti sa iti pui linistit cafeaua, ci sa bei cafeaua. Nu savurezi linistea, nu stai cu tine, ci faci o noua lista.

Din cand in cand, trebuie sa-l ucizi pe trebuie. Trebuie al tuturor lucrurilor. Sa ramai cu “vreau” si “imi place”. Sa ramai cu nimicul dulce al orelor “pierdute”. Am invatat greu lectia asta si o uit de fiecare data. Pana cand ajung sa fiu coplesita de un sentiment de insatisfactie, orice si oricat as face. Pana cand uit sa ma bucur si raspund sec, cand mi se aminteste de ceva ce mi-am dorit mult si s-a intamplat recent, “am si uitat”. Pentru ca e usor sa lasi ce nu ai facut sa atarne mai greu.

Tu unde te lasi sa nu fii perfect, unde te lasi sa gresesti, unde te lasi sa nu mai poti?

-E adevarat ca arabii sunt lenesi? (…)
-Nu suntem lenesi. Ne luam doar ragazul de a trai. Ceea ce nu e cazul occidentalilor. Pentru ei, timpul inseamna bani. Pentru noi, timpul nu are pret. Un pahar de ceai ajunge sa ne faca fericiti, pe cand pentru ei nicio fericire nu e de ajuns.

Ceea ce ziua datoreaza noptii, Yasmina Khadra



duminică, 25 august 2013

Sunt o baba (mama) comunista

Ultimul film al lui Stere Gulea nu spune simpla poveste a unei nostalgice a comunismului, aflata in contradictie cu lumea. Familia si relatia parinte-copil sunt cel putin la fel de intens dezbatute in film, astfel incat ai impresia ca titlul e doar o coincidenta care seteaza contextul.

Emilia, baba comunista autoproclamata, reia legaturile cu fostii ei colegi de uzina, iar universul ei comunist se clatina in discutiile cu ceilalti. De altfel, modul in care ea priveste perioada comunista este una naiva si limitata. Nu se gandeste la implicatiile sociale avute, ci strict la viata ei, la faptul ca sistemul i-a "dat un loc de munca la oras" si "o casa la bloc", care i-au permis sa-si creasca copilul. De aceea, intoarcerea Emiliei la tara, in final,  poate fi si un mod in care ea renunta la comunism, la fabrici si uzine, si se intorce acolo de unde a vrut sa fuga. Intrebarea ei simpla si sincera - "daca se gasesc usor lemne" - subliniaza fix fuga pe care a dus-o, de o viata asemanatoare cu cea a parintilor ei. La fel, fiica ei, Alice, cauta un destin diferit, in afara tarii, insa se confrunta cu lipsa unui loc de munca si cu un credit la banca, in conditiile in care tocmai urmeaza sa aiba  un copil. 

Desi titlul te trimite, poate, la un nou film despre comunism, este mai degraba o poveste despre familie si sacrificiu. Mi se pare o falsa problema, ridicata in criticile aduse filmului, ca este indreptatit in vreun fel comunismul asupra capitalismului. In fapt, nu se analizeaza princiipiile niciunui sistem, iar personajele din film nu sunt factori de decizie sau lideri de opinie, ci doar oameni simpli a caror privire naiva si ingusta depaseste rareori spatiul propriu. Oameni care ajung sa reinterpreteze, chiar si tardiv, lucrurile pe care le-au trait. Pelicula despre comunism care se filmeaza la ei in oras este insusi o cheie de interpretare, pentru ca Emilia nu are doar ocazia de a-si aminti, ci si de a reinterpreta acea perioada. 

Este adevarat ca filmul este marcat cu glume si aluzii la perioada comunista, dar multe din acestea mi se par doar de decor, iar scopul final al regizorului este cu totul altul. In film nu este vorba de a critica intr-un fel sau altul, ci tocmai de a arata intelegere. Iar regiozorul lasa suficiente momente de introspectie, cand camera se opreste pe chipul sugestiv al Luminiteti Gheorghiu.

Stere Gulea o face pe Emilia umana, calda si devotata, iar Luminita Gheorghiu o interpreteaza cu desavarsire, alaturi de Marian Ralea, caruia mi se pare ca i se potrivesete rolul bonom din film ca o manusa. Pentru ca tot am vazut comparatii intre film si carte, tocmai mi-am luat romanul lui Dan Lungu sa trag concluziile singura. "Sunt o baba comunista" merita vazut, desi nu va asteptati sa va faca sa radeti cu lacrimi, rasul doar va poate stapani lacrimile.


sâmbătă, 24 august 2013

Lefkada cea albastra

Pana in acest an am evitat o vacanta in Grecia, pentru ca nu sunt o mare amatoare de soare si asociam Grecia cu un sezlong. Am ajuns in Lefkada intamplator. Am tras-o la sorti, intr-o competitie pe ultima suta de metri, in care intrase cu Skiathos. Mi s-a parut mai putin cunoscuta, dar am aflat, apoi, ca anul acesta a devenit foarte populara. Cert e ca era destul de plina de turisti, insa nu sufocanta.

Si uite asa am aflat ca zeii si zeitele sunt un mit, dar apa albastra si spumoasa din care s-au nascut si stancile pe care se perindau chiar exista. Trecand de la metafore la fapte, am poposit in Lefkas, capitala insulei. Un orasel cochet, colorat si plin de viata, care poate fi un foarte bun punct de plecare catre alte locuri din insula, insa nu cea mai fericita alegere daca vrei o plaja aproape. 


Cele mai apropiate plaje de Lefkas le gasesti fie la Agios Ioannes, la 10 minute, fie la Nidri, la 30 de minute de Lefkada. Gasesti in toate ghidurile recomandari pentru Agios Ioannes, dar de fapt e doar o fasie de pamant, mai lina decat altele din Lefkada, dar la fel de plina de pietre. Nu m-a impresionat, insa am mancat acolo cei mai buni ardei cu branza. Iar in apropiere am gasit plaja Mily, unde bate vantul atat de tare incat nici nu mai simti caldura de afara. Aici e si paradisul amatorilor de sporturi pe apa, ceea ce te face sa crezi ca esti intr-o poveste cu zmee colorate. 


Nidri e locul perfect de stat sub copac, cu marea langa tine, e punctul de plecare pentru toate croazierele de pe insula si tot aici gasesti o cascada racoritoare, la 30-40 de minute de mers pe jos. In drum spre cascada e necesara o masa plina de carne la un restaurant grecesc autentic de pe traseu. Iar daca nu esti amator de carne, poti incerca o feta prajita cu miere care, oricat de ciudat ar suna, este absolut delicioasa.   


Cele mai spectaculoase plaje ale Lefkadei, Egremini si Porto Katsiki, isi merita blazoanele. Stancile rosiatice si apa albastra si involburata chiar fac o pereche minunata. Sunt insa si pline de turisti, mai ales Porto Katsiki. Egremini e mai putin aglomerata pentru ca, daca nu vrei sa cobori si sa urci 350 de trepte, nu poti ajunge pe ea decat cu vaporul. Asa ca, la Egremini ii gasesti pe cei mai putini, sportivi si curajosi, asta pana in momentul in care vasele de croaziere vin si descarca turistii precum cartofii pe plaja, pentru o baie grabita de o ora. Am luat si noi o astfel de croaziera si vezi toate locurile pe fuga. E mai frumos sa urci si sa cobori trepte si sa savurezi locuri pe indelete. 


Cea mai frumoasa plaja am gasit-o in Agios Nikitas - Mylos. La Mylos ajungi urcand si coborand vreme de vreo 30 de minute. Gasesti o plaja fara taverne, fara umbrele, cu pete de umbra doar sub stanci si cu valuri care te izbesc si fac spuma. Nu ai confort turistic, poti sta doar pe pietre si ar fi bine sa ai cel putin apa la tine, daca nu si umbrela. La drumul la intoarcere e musai sa te opresti la Poseidon, unde mananci foarte bine, de la musaka la legume facute intr-o sumedenie de feluri, toate foarte bune. De la Agios Nikitas ajungi destul de usor si la Kalamitzi, unde poti sa vezi combinatia de pini, stanci si ape de la inaltime, foarte frumoasa pe inserat. 


Daca mai adaugi la lista de mai sus o vizita in Vasiliki, cu taverne la tot pasul si case albe albastrui, plaja Gialos, unde am prins cea mai frumoasa priveliste de apus, si cateva orasele din interiorul insulei, ai parcurs Lefkada in lung si lat, lucru pe care poti sa-l faci intr-o zi-doua cu masina. Distantele nu sunt mari, dar sunt multe locuri in care e frumos sa poposesti, cel putin la o cafea sau la un iaurt inghetat-desertul meu preferat din Grecia. 


In interiorul insulei, la inaltime, gasesti orasele rasfirate, autentice, in care m-am simtit ca in verile petrecute la tara la bunici. Pana la Vafkeri drumul e intortocheat si frumos (urci cam pana la 1000 de metri). In Karia vezi greci stand la vorba si juncand table inainte sa se faca ora pranzului si mai gasesti tesaturi de tot felul. Oraselele de pe langa Karia, micute si tapate cu piatra, sunt numai bune de baut inca o cafea, nu mai stiu la ce numar am ajuns...


M-am cam indragostit de Lefkada, iar o data cu ea a inceput sa-mi placa Grecia. Mi s-a facut dor de ea si de zeii ei de pretutindeni, dar mai ales de niste ardei copti cu branza.



    duminică, 28 iulie 2013

    Vara asta

    Vara asa am prins cele mai frumoase weekend-uri la mare, cu mai putin de 30 de grade, cu apa calda, cu putin oameni si cu o plaja de care m-am indragostit. Cu hamace atarnate in apa, cu leagane in nisip, cu scaune colorate aruncate pe plaja, cu muzica in surdina si cu oameni care-si vad de treaba si relaxarea lor, "Oha Beach" a fost minunata, atat cat am cunoscut-o eu. Si mi-ar placea sa ramana asa, sa nu mearga acolo decat cine trebuie, adica cui ii place linistea si pacea. Cand am povestit de Oha, toata lumea credea ca e in departari, peste mari si tari. O mare linistita si un hamac nu prea ne caracterizeaza, se pare, desi e un concept asa frumos si simplu si, mai mult, la indemna oricui. Si care pe mine m-a ajutat sa redescopar marea.


    Vara asta am stat ore de-a sirul in gradini, printre cladirile gri ale Bucurestiului. Am ajuns rar de tot in Centrul Vechi, dar mi-am potolit setea de verde la Verona, OAR, Copacul, Shift, Le Theatre si, mai nou, la Eden Garden. Unele sunt ingrozitor de aglomerate la anumite ore de seara, altele sunt perfecte pentru dimineti de weekend, la altele trebuie sa stai la coada pentru un loc dar, una peste alta, toate iti dau senzatia ca ai ajuns in curte sau in livada la bunica, cu via necoapta deasupra capului sau cu umbra unui copac neobosit.  

    Vara asta am citit carti de suflet. Mi-am continuat periplul Murakami, pe care nu l-am finalizat inca, l-am descoperit pe Kawabata, dar si una dintre cele mai frumoase si simple carti, de stat la plaja cu ea si de terminat sub umbrela. "Limbajul Florilor" (Vanessa Diffenbaugh)  are un titlu care mi-a placut din prima, desi eu si florile nu avem o relatie tocmai buna - ele imi fac ziua mai frumoasa, dar eu le las sa se usuce. Este o poveste despre imperfectiune, ura si dragoste, declin si reinventare, presarata cu flori, dar mai ales cu pasiune. Pentru ca nici cele mai bune lucruri din lumea asta nu exista intr-o stare pura si nealterata, intotdeauna este un trecut care le tine umbra.   

    Vara asat am invatat sa tin mai mult la oaza mea de liniste.

    duminică, 30 iunie 2013

    Wish you chocolate in the rain

    Terase cu oameni dragi, care te bucura 


    Carti frumoase, de citit pe iarba sau cu ploaia la geam


    Lavanda si floarea-soarelui


    Salata de patrunjel


    Desert la Barca, musai tortul cu ciocolata si menta 


    Ciocolata


    Vise


    duminică, 16 iunie 2013

    Cheesy me

    Uneori iti traiesti viata in paralel, ca si cum ai trei sau patru vieti in acelasi timp. Esti ca intr-un roman care se desfasoara pe mai multe planuri. Si aici si acolo. Partea buna e ca lucruri care te enerveaza si ti se par insurmontabile intr-o parte devin futile in cealalta. Si tot asa.

    Asta te face ca in final sa iti dai seama ca lucrurile nu sunt asa cum par. O zi proasta nu se compara cu un bolnav de depresie, aflat intr-un spital din Romania, care sufera si de o boala cronica si care se uita la viata lui ca la un esec total. Sau cu o tanara aflata la inceput de viata care afla ca are o boala pe care trebuie sa o duca pana la final. Stiu, tot timpul ne gandim ca nu ni se poate intampla noua. Ca noi suntem cei norocosi, cu stea in frunte, care nu au parte de asemenea lucruri. E ca in reclamele agresive cu accidente de masina, care sunt refulate instant, pentru ca impactul este prea puternic. 

    M-am tot gandit cum sa exprim asta. Am sucit-o pe toate partile si prima data nu a iesit. Mi-e greu sa spun ce inseamna aceasta schimbare, care de fapt nu e o schimbare, esti tu mai mult decat oricand. Vorbeam cu o prietena foarte draga, care a petrecut trei saptamani total rupta de ce insemna viata ei de zi cu zi, in locuri minunate. Iar cand s-a intors mi-a zis ca si-a dat seama ce e important pentru ea. Am auzit o poveste despre o experienta in India si erau cateva cuvine tare frumoase care o rezumau - "o lectie despre umilinta". O lectie despre umilinta este o lectie in care te bucuri de ce ai si iti dai seama ca ceea ce ti se pare putin pentru altii este mult. 

    Cand te detasezi un pic si privesti lucrurile asa, cateva ore mai multe de munca sau cateva ore mai putine de somn, cateva drame la activ sau in curs de desfasurare nu sunt decat un pic de piper care presara viata. Nu inseamna nimic.

    Eu incurajez oamenii sa se duca la psihoterapie, pentru ca tot cochetez cu acest domeniu si am vazut destul de multe vieti distruse. Dar dincolo de mersul la psihoterapie, important e sa gasesti acele lucruri care te intorc la tine. 

    Mi s-a facut o caracterizare foarte interesanta recent, ca as fi ca un baraj de acumulare, fara ecluze. Suna cam tehnic, stiu, dar ideea e ca toti suntem mai mult sau mai putin asa. Pana cand revarsam. Nu e un discurs motivational, nu cred in ele, e un gand sincer pe care fiecare il are la un moment dat, dar de care uitam de foarte multe ori. Adunam in noi toate nimicurile, cand de fapt ar trebui sa le adaugam doar pe cele cu adevarat importante. O zi petrecuta altfel, trei saptamani in alta parte din lume, un proiect in care intalnesti oameni total diferiti de tine, care se dovedesc a fi mai frumosi decat ti-ai imaginat, daca scapi de ideile preconcepute...toate sunt cai prin care poti ajunge la ce e important pentru tine. Daca vrei. 

    Cea mai frumosa amintire din liceu nu are legatura nici cu povestile de dragoste pastrate in hartii anonime, nici cu reusitele la olimpiade, nici cu petrecerile amuzante. A fost o simpla zi in care diriginta a venit la mine si m-a strigat. M-am uitat la ea si i-am zambit, din reflex. Mi-a spus: atat era, aveam o zi proasta si aveam nevoie de un zambet. E cea mai importanta lectie pe care am invatat-o: zambetul. Fiecare are o asemenea lectie, de care ar trebui sa isi aminteasca atunci cand i se ineaca corabiile. Nu s-a inecat nicio corabie, esti tot acolo, doar ca nu mai stii cine esti.


    sâmbătă, 8 iunie 2013

    Scene clasice de ploaie

    "Dance with me" . Sa dansezi asa...Filmul e mediocru spre prost, nici nu-mi amintesc exact ce se intampla in el, dar merita vazut pentru dansul asta.


    "Los amantes del circulo polar", impreuna cu melodia celor de la "The Cardigans", priceless.


    Sa revezi scene din "Jeux D'enfants", sa iti amintesti de Paris, sa mananci un macarons:)


    "Cafe de Flore" se consuma cu un pahar de vin, tot timpul...


    "The dreamers" se mananca cu oua ochiuri si piper.



    Sa revezi scene clasice, super cunoscute, amuzante si frumoase, ca cea din " The Graduate"


    Sa iti amintesti de filme bune, alb-negru, precum "The Seventh Seal".



    Si sa asculti ploaia...

    joi, 6 iunie 2013

    Copii frumosi, cum am fost si noi

    Locurile departate, care te scot din cochilia ta, iti aduc bucurii marunte si simple, care iti dau un frumos sentiment de tu. De tu mai departe, mai altfel. Din cand in cand, ragazul de a vedea viata cu alti ochi, fara obiective, target-uri si task-uri, iti aduce o alta suflare. Mai usoara. Ca o adiere.

    Impamanteniti intr-un fel static de a fi, unicul care ni se pare posibil, uitam cateodata sa vedem ca exista si alte cai in care poti sa iti duci viata. Si oamenii aceia mai departati de noi, care privesc lucrurile intr-un mod mai simplu, iti dau in final o lectie. O lectie despre viata, o lectie despre tine. Fara suferinte analizate si psihanalizate, fara lucruri spuse frumos de dragul frazei. 

    Te intorci in timp, tu la 18 ani, tu cand credeai ca poti sa contruiesti orice ti-ai imaginat. Si incet-incet planurile s-au risipit sau au fost inlocuite cu altele, mai pragmatice, de oameni mari, care stiu ce vor. Le spunem altora cu mare convingere sa indrazneasca sa viseze mult, mare, dar oare noi, oamenii mari, indraznim sa ne intindem atat de departe? Ar fi frumos sa ne luam palaria de adult de pe cap din cand in cand si sa vedem ce am face altfel...

    marți, 4 iunie 2013

    Gatsby - happy watching you

    "Marele Gatsby" este unul dintre cele mai interesante filme de dragoste pe care le-am vazut in ultima perioada. Nu numai ca povestea e frumoasa, dar filmul o reinterpreteaza intr-un mod ironic si amuzant. Nu multe filme, care au ca punct de plecare romane consistente si bine scrise, au reusit sa nu creeze dezamagire, ba chiar imi vine greu in minte unul care sa nu o fi făcut. Ma gandesc, evident, la cele nereusite: de la "Dragoste in Vremea Holerei" la "Luni de fiere" sau, mai recentul, "One day". Transformate in povesti de dragoste facile si superficiale sau in filme erotice proaste, povestile din carti isi pierd esenta. Avantajul ecranizarii de fata este, in primul rand, bugetul consistent. Desi, initial, nu am inteles de ce e facut in 3D, nefiind film de actiune cu impuscaturi, lupte si lumi paralele, in final mi-a placut acest lucru.

    Ce nu e Marele Gatsby? Un film ancorat in istorie, care sa redea cu acuratete toate detaliile epocii. Dimpotriva,  te socheaza atunci cand ritmurile de jazz sunt intrerupte cu Lana Del Ray, Florence and The Machine, Gotye sau Andre 3000, care reinterpreteaza "Back to black". Iar petrecerile opulente nu iti dai seama unde si cand se desfasoara, daca sunt in palat sau  in club. Aceasta asociere, care poate parea ciudata initial, nu face decat sa "traduca" o poveste care, altfel, ar parea departata si n-ar putea sa apropie decat nostalgicii, clasicii devoratori de istorii apuse. In plus, o presara cu o oaresce ironie, creand o punte intre tine, cel de acum, si ei, cei de atunci. Aici cred eu ca sta surplusul din film, pe care unii il acuza, dar care mie mi-a placut, pentru ca ne-a lasat sa fim un pic ironici si detasati.

    Nebunia si idealismul lui Gatsby, individul cu o identitate falsa care se dovedeste insa cel mai constant cu el insusi, sunt actualizate subtil. Pare despris din roman barbatul care innebuneste la gandul ca femeia pe care o iubeste ar fi putut sa se oprească vreodata din dragostea pentru el, dar ramane actuala lupta pentru putere, prestigiu si bani. Gatsby este vesnicul optimist care isi contruieste o lume imaginara, si se transpune in ea intr-un mod imposibil, pentru a se simti atotputernic. In timp ce Gatsby ramane, in esenta, un idealist, Daisy isi joaca rolul de femeie frivola pana la capat, atat de bine incat regasesti in ea frivolitatea intruchipata, inteleasa, justificata, enervanta...adevarata.  

    Pe scurt, regizorul te ajuta sa zambesti, dar si sa empatizezi. Dar sa nu fie prea multa empatie... sa nu uitam ca povestitorul, catalizatorul povestii, sfarseste intr-un spital de psihiatrie. Dupa ce absoarbe ca un burete viata altora, traind practic doar prin ei, ramane secatuit, ca si cum ar trai el insusi intreaga desartaciune a lucrurilor.

    Chiar daca nu ne cufundam in profunzime, avem parte de replicile deja clasice si savuroase si de frumusetea cuvintelor spuse intr-o engleza cum rar mai gasesti in filme. 

    "His parents were shiftless and unsuccessful farm people--his imagination had never really accepted them as his parents at all. The truth was that Jay Gatsby of West Egg, Long Island, sprang from his Platonic conception of himself. He was a son of God... and he must be about His Father's business, the service of a vast, vulgar, and meretricious beauty. So he invented just the sort of Jay Gatsby that a seventeen year old boy would be likely to invent, and to this conception he was faithful to the end".

    "I hope she'll be a fool--that's the best thing a girl can be in this world, a beautiful little fool".


    "So we beat on, boats against the current, borne back ceaselessly into the past". 


    luni, 6 mai 2013

    Arome de Napoli


    Cand ajungi in Napoli, nu poti sa eviti primul contact vizual din piata Garibaldi, presarata de gunoaie. Nici nu poti sa treci cu vederea traficul infernal, masinile si motocicletele care nu tin niciodata cont de culoarea semaforului. In Napoli mafia e treaza si asta sperie putin, mai ales daca te gasesti la colt de strada langa o cruce care marcheaza moartea unui copil de 16 ani. La fel, in Napoli, hotii de buzunare sunt ubicui si poarta, pentru multi alti turisti, numele de romani. “C’est peut etre un petite roumaine voleuse”, a fost gluma buna a unor turisti francezi care asteptau trenul catre Sorento in gara din Napoli. Ei amuzandu-se, noi siderati, dar apoi precauti la vocile unor romani mai dubiosi din tren.  Dar, cu toate aceste precautii, cand incepi sa cutreieri Napoli, descoperi stradute asimetrice si pline de farmec, piatete care iti amintesc de Roma sau mahalalele cu rufe la geam, asemanatoare celor din Porto. Sa nu uitam italienii expresivi pe care ii gasesti intamplator pe strada, indragostiti, razand, cantand sau certandu-se cu la fel de multa pasiune. Iar Napoli incepe sa aiba un gust bun, la fel de bun ca pizza Margheritta, cu busuioc din plin, sau ca o cafea autentica, plina de aroma. Asa ca, chiar daca Napoli nu e cel mai curat oras din lume, nici cel mai frumos la prima vedere, e foarte aromat.

    Nu am avut stare de ruine, in pofida istoriei cu care e incarcat orasul grecesc cucerit apoi de romani, stapanit o perioada chiar si de spanioli. Am simtit istoria pe strazi, dar nu in muzee, pentru ca am vrut sa ne bucuram de albastru, soare si plimbari din plin. Asa ca am petrecut cele cinci zile de vacanta printre scutere, ape, stanci si strazi inguste. Am pornit din piata Garibaldi catre port, am facut un popas in mahala, printre rufe, magazine de colt si mici comercianti, ne-am ferit de scutere si am ajuns in piata Plebiscito. Apoi in port, ne-am plimbat pe langa castele si strazi mai largi. In timpul saptamanii, dimineata, cand nu e nici sezon de vacanta, portul e o gura de oxigen. Putina lume, terase inca goale, mai putine gunoaie, turisti aruncati ici si colo, localnici care isi gaseau loc de plaja dupa ziduri, pe pietre. Cafeaua e buna peste tot in Napoli, la orice colt de strada, asa ca despre asta nu ai de ce sa-ti faci griji. Poti sa te asezi oriunde si sa savurezi privelistea si gustul cafelei. Cat despre patiserii, le consider cu mult inferioare celor frantuzesti. Mai degraba incerci feluri nenumarate de biscuiti de la supermarket. Asta nu inseamna ca nu gasesti in Napoli si prajituri pline de savoare, cum sunt cele de la Gambrinus, unde le-ai incerca pe toate, sau pe coasta Amalfi, unde gasesti bunataturi in barulete mici, unde nici nu te astepti. Cel mai bun dulce din Italia ramane insa inghetata, iar in asta sunt experti. Chiar si atunci cand nu esti iubitor de inghetata, cum sunt eu, nu ai cum sa ajungi in Italia si sa nu incerci o gelata vera. Plimba-te in pietele din Napoli si descopera de la obiecte de artizanat inedite (mici Papi, corni ai abundentei / norocului) la paste colorate si prosciutto la colt de strada.





    Napoli iti ofera deschidere catre o sumedenie de locuri de vizitat. Daca trebuie sa te rezumi la cinci zile, trebuie sa faci o selectie serioasa si ramai cu o mare parere de rau ca trebuie sa alegi must-see-urile in pofida locurilor mai putin turistice.

    A doua zi, ne-am imbarcat catre Capri. Orice s-ar spune despre Capri, e un loc cu o priveliste superba, pe care nu trebuie sa o ratezi. Dupa ce iei funicularul din port si ajungi in piata centrala, porneste pe jos pe stradute. Treci de concept store-urile de lux de la inceput, asta daca nu esti vreun miliardar care are resedinta de vara in Napoli, si mergi in nestire.

    Trecand de zona turistica,  poti sa te bucuri de mirosul puternic de flori, de vilele ingrijite acoperite cu verdeata, sa te opresti pe la golfuletele care ineaca stanci, sa mai iei o gura de aer si sa te uiti din nou catre marea puternic de albastra. Apoi sa continui sa urci. Am mers catre vila Jovis, locul unde imparatii romani aveau resedinta de vara si isi construiau strategiile privind fasii de pamant aruncate in mare. Asa ca, daca te intrebi vreodata ce le place imparatilor, mergi in Capri si afla ca le plac marea, soarele, stancile care cad in apa, castelele la inaltime, cu o priveliste superba, si mirosul de flori.







    Dupa un Proseco baut la inaltime, ne-am indreptat cu autobuzul catre Anacapri. Spre disperarea barbatului, am insistat sa vedem Grota Azzuro, o mare lectie de turism, asta ca sa nu spun o mare teapa turistica. Ne-am asezat in pozitia romantica in barca, asa cum ne-a fost recomandat, si am purces, vreme de cinci minute, in grota albastra, pe zgomotul barcargiilor, care fredonau  "O sole mio" si repetau “extremely beautiful” de mult prea multe ori pentru cele cinci minute de invartit cu barca prin grota. Mai elocvent este filmuletul de mai jos, asta daca va conving, cand mergeti in Capri, toate ghidurile turistice care va trimit intr-acolo.


    Apoi am pornit catre Faro, unde ne-au asteptat linistea si racoarea, loc numai bun sa faci un popas pe seara si sa admiri pentru a nu stiu cata oara marea.




    Urmatoarea zi am dedicat-o Vezuviului, singurului Vulcan inca activ din Europa, care a ingropat Pompei si Herculane. In afara de craterul inca fumegand, de urmele lavei printre munti, poti sa vezi marea si insulele in departare si orasele distruse de lava, unde noi insa nu am mai ajuns.





    Dar, daca ajungi in Napoli, pasteaza-ti macar doua-trei zile pentru Coasta Amalfi. Asta pentru ca sa nu ajungi sa bifezi doar locurile turistice, cum am facut noi, care am avut doar o zi la dispozitie pentru toata coasta.  Ne-am delectat insa cu unul dintre cele mai frumoase trasee din lume, asa cum il numesc toate ghidurile turistice, de data aceasta pe drept. Chiar daca pana ajungi in Sorento cu trenul te trec ceva fiori pe sira spinarii, traseul pe coasta Amalfi merita tot efortul. Stancile se revarsa in mare, autocarul claxoneaza, urmeaza curbe inguste de tot si senzatia ca poti sa cazi in gol in fiecare moment. Apoi te opresti in Positano, iei o gustare la Bar Internazzionale (preferatul meu), vezi casele colorate frumos construite pe stanca, cobori catre mare pe stradute, te opresti sa mirosi lamai, sapunuri de lamaie, lichior de lamaie si tot ce altceva poate fi facut din lamaie, admiri obiecte de artizanat din ceramica sau iti faci niste sandale pe loc. Apoi ajungi pe plaja, te frigi la picioare, te racoresti in apa si urci din nou cu lungi popasuri prin magazine. 














    Pornesti din nou cu autocarul si te opresti pe unde ai timp. Adica, in cazul nostru, doar in Amalfi. In Amalfi ai parte de piete largi si frumoase, restaurante la tot pasul si gelaterii cu inghetate de toate felurile si super bune. Piata Duomo, care se afla la cinci minute de port, este un loc numai bun de baut un vin, mancat o gelata, poposit la o vorba. Apoi poti sa te plimbi in nestire.









    Am mai admirat o data privelistea coastei Amalfi din autocar si am ajuns din nou in Sorento, unde ne-am mai plimbat doar vreme de jumatate de ora, apoi am luat-o din nou inspre Napoli.

    Utima zi am dedicat-o plimbarii prin Napoli, am vizitat celebrul cimitir al necunoscutilor, devenit sit istoric, am mers pe via Toledo, am facut un popas la Gambrinus, unde am baut o cafea si am mancat o prajitura de ciocolata cu o crema delicoasa de portocale si am terminat ziua cu o pizza la Trianon, nu la Michelle, asa cum ne-am propus initial si unde era o coada imensa. Pizza pe care am mancat-o a fost insa foarte buna, asa ca am ramas cu un gust delicious de Napoli.










    Daca iti propui sa ajungi in Napoli, pe Coasta Amalfi si pe insule, ia-ti macar sapte zile, si chiar si asa e putin. Partea frumoasa e ca in fiecare zi traiesti o alta poveste.