joi, 23 octombrie 2014

Suntem la fel

M-am gândit obsesiv de mult la ea în seara aceea. Am dramatizat şi am romantizat, în capul meu, o experienţă pe care nu o poti ghici, nici cu ochii minţii, nici cu inima. Şi m-am tot intrebat: de ce? Ce rol am eu în povestea asta? Nu mă leagă nimic, dar parcă aş fi fost acolo.

Mi se intamplă, dar nu mă atinge. Parcă eram eu cea care speram ca, măcar acum, în acest moment în care viaţa se joacă cu moartea, mă voi izbăvi. Şi voi găsi "acel ceva", pe care nu eu, ci ea îl caută. În dragostea care a îmbrăcat-o, apoi a izbit-o, goală, la pământ. În forţa care i-a mânat paşii. În toate lucrurile pe care le-a înălţat, frumos, de la pământ spre cer. Acel "ceva" pe care, într-un moment de nebunie, a crezut că l-a găsit în ochii tăi.

Dar nu, nu eram eu. Toate lucrurile acestea erau paralele cu mine. Se întâmplau, treceau pe lânga mine... aşa cum trece trenul prin gară. Dar aşa mi-am imaginat, pentru câteva secunde, care s-au strecurat în mine ca o viaţă de om. Aşa mi s-a părut. Trist. Îngrozitor de trist. 

Sub manta de învingător vedeam omul mic cum se strânge, încovoiat. Şi m-am gândit şi la mine, evident. Şi m-am gândit la noi toţi, care purtăm cu noi încercări mai mici sau mai mari. La cum, uneori, ne simţim puternici şi victorioşi. Şi la cum, câteodată, tremurăm din toate încheieturile, iar pământul întreg ne fuge de sub picioare. Nu e nimic de zis, nimic de facut.

Şi m-am mai gândit la ceva. La cum TREBUIE să fie mereu bine. La cum TREBUIE să fii mereu puternic. Până când te dor picioarele, te dor genunchii, te dor coatele, te dor toate încheieturile, te doare maxilarul de la atâta încleştare şi, cel mai mult şi mai mult, te doare sufletul. Sufletul? Da, sufletul. 

În sufletele noastre, toţi suntem la fel.

by David Hamilton