luni, 10 noiembrie 2014

Filme de festival. Pentru nopţi lungi, de iarnă

„Winter Sleep” şi „Leviathan” mi-au amintit de romanele dense, cu substrat, care te fac să cauţi înţelesuri între rânduri. Mi-au amintit de un mod mai tradiţionalist de a face film, cu istorisiri închegate, intrigi atent construite, imagini revelatoare, personaje solide şi simboluri ce se cer descoperite.  

Nuri Beilge Ceylan reia, în „Winter Sleep” vechea temă a artistului închis în propriul univers. Un artist marcat de propriile idealuri, pe care şi le exprimă în scris şi în maniere care stau să moară. În cele trei ore şi jumătate, ai multe lucruri de descoperit, de la frumuseţea Cappadociei, la dileme morale care apun, la o societate aflată la graniţa dintre tradiţionalism şi modernism. Un roman în imagini, realizat impecabil, în care se vorbeşte extrem de mult, dar fiecare cuvânt îşi are rostul.
Dacă „Winter Sleep” te zgândăreşte, „Leviathan” doare de-a dreptul. Îţi arată duritatea vieţii aşa cum numai ruşii ştiu să o facă. Un triplu sec, scurt şi la obiect, care te arde pe gât. Fără multe vorbe, căci ruşii nu vorbesc, ei beau, iubesc şi se roagă.  „Leviatahn” îţi arată viaţa în forma ei cea mai brută şi crudă. Iar lucrurile nespuse sunt înlocuite de metafore amare, aşa cum este şi Leviathanul, monstrul mărilor, în faţă căruia nu te poţi opune. Este sistemul care te doboară, exprimat prin trimiteri biblice: „Poţi tu să prinzi leviatanul cu undiţa, ori să-i legi limba cu o sfoară? Ridică-ţi numai mâna împotriva lui şi vei pomeni de o asemenea luptă şi nu o vei mai începe niciodată!”, este profeţia din cartea lui Iov, care se adevereşte şi în acest caz. Doar că Dimitri, cel care se împotriveşte, nu este Iov, iar referirea la personajul biblic nu e decât o ironie subtilă a regizorului. Dimitri pierde totul şi nu i se dă nimic în schimb. Credinţa lui de mântuire nu este resuscitată, ci este îngropată de o societate coruptă, crudă, care nu îţi permite să i te împotriveşti. Ori te aliniezi ei, ori eşti învins.
„Clouds of Sils Maria”, al treilea în topul meu subiectiv, este o poveste minunată despre înţelegere şi acceptare, despre cum trebuie să te întorci în trecut, să îl priveşti cu alţi ochi şi să ieşi din propriile tipare, pentru a te putea regăsi. O actriţă celebră este pusă în situaţia de a juca din nou în piesa care a consacrat-o, de data aceasta în rolul opus, al presupusei victime, al femeii pe care o dispreţuia. Un rol pe care îl respingea, cu atât mai mult cu cât în propria carieră începea să se simtă învinsă. Descoperirea şi acceptarea personajului devine astfel un fel de întoarcere către sine, o acceptare a etapei corepunzătoare din propria viaţă. Pe scurt, o lecţie despre regăsire.
„Bird People” tratează, cum e şi uşor de dedus, libertatea şi eliberarea. Dar tocmai pentru că vorbeşte despre liberate, calapodul pe care a fost turnat pare rigid. Împărţit aproximativ simetric în două părţi, filmul pune la bătaie o sumedenie de tehnici regizorale - personificarea, metafora, poveştile paralele care se întrepătrund, filmarea micro şi macro. Un film sensibil, de stare, care îţi dă speranţă, dar care nu se pliază pe ideea mea de liberate. Tocmai pentru că, dorind să iasă din tiparul unei pelicule clasice, creează tipare.

Tot din culise, „Maps to the Stars”, filmul cu care Julianne Moore a obţinut premiul pentru interpretare feminină, este o dublă caricatură. O caricatură a vieţii caricaturale a vedetelor de la Holywood. Un film care pune pe masă teme grele, cum ar fi anxietatea, depresia, abuzul de droguri, celebritatea, şi chiar se avântă până la a face aluzie la psihoterapia transgeneraţională. Toate sunt tratate, însă, extrem de superficial, în spiritul unei vieţi lipsite de substanţă, în care încap oricâte pastile, până la supradoză. În căutarea unui panaceu, toate personajele se afundă în propria mizerie. Dacă asta a vrut regizorul să facă, să arate disperarea cu care înghiţim orice ne poate da o brumă de fericire, în cel mai superficial mod cu putinţă, atunci a reuşit. Altfel, e greu de empatizat cu personajele, iar nivelul la care este expusă degradarea îţi crează repulsie.

Cinematografia franceză, care obişnuia să scoreze destul de bine nu doar la festivaluri, ci şi în preferinţele mele, a fost uşor sub aşteptări. „Les Combattans” face parte din arsenalul de filme romantice franţuzeşti, pe care însă îl situez mult sub preferatul meu din această categorie, „Jeux D Enfants”, "Deaux jours, une nuit” excelează prin Marion Cotilard şi abordează o problemă actuală - depresia, însă pierde puncte la capitolul profunzime, iar „Adieu au Language” este o ars poetica obositoare, greu de urmărit şi înţeles, captivantă – poate – pentru specialişti.  
În final, „TheTribe”, reprezentatul Ucrainei, este o anchetă socială care urmăreşte efectele nocive ale grupurilor minoritare. Redate prin zugrăvirea, fără nicio replică, a traiului într-o şcoală de muţi. Un film fără cuvinte, doar cu semne, care poate impresiona prin duritate şi realism.    



sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Inimi

Mi-am visat, aseară, inima scoasă şi bolnavă, asteptând cu sufletul la gură diagnosticul medicului. Era o bucată de carne, care atârna în afara mea. Atât. Ce vis ciudat! Iar eu nici măcar nu eram speriată, ci doar puţin nedumerită. Aş fi vrut să aflu mai multe despre diagnostic, să mi se spună dacă mai pot trăi sau ba. Ca atunci când aşteptam, liniştită pe marginea prăpastiei, căderea inevitabilă a maşinii în care mă aflam. Aşteptam să văd dacă, în câteva secunde, va mai fi viaţă. Nici prin cap nu mi-a trecut că, cu inima aia scoasă acolo, eu deja murisem. Sau poate mi-am dat seama într-un final, când m-am înfuriat şi am ţipat. Aproape m-am trezit, deci trăiam.

Eram într-o cameră, plină de oameni, tu m-ai dus acolo. Toate generaţiile tale se adunaseră să mă vadă. Aveai mulţi bunici, străbunici, unchi şi mătuşe. Asta se întampla la câteva minute distanţă de imina mea scoasă. I-am cunoscut pe toţi. Atât le-ai spus: ea e Roxana, avem multe în comun. Aşa că, acum stau să mă întreb: erau generaţiile tale sau ale mele? Ale cui istorii mi se derulau în faţa ochilor? 

Iar bunicul acela cu ochii albaştri, mic şi înălbit, dar cu faţa neatinsă de ridurile tristeţii, mi-a întins o bancnotă. În mod normal, nu aş fi primit-o. M-am gândit la asta. Nu mai primesc bani de la bunici de ceva vreme, de când m-am hotărât că am crescut. Dar atunci nu am putut să-i refuz. I-am luat. Tu nu mai erai acolo. M-ai adus şi m-ai lăsat, ca şi cum acela era rostul pe care trebuia să-l gasesc. Călătoria se încheiase.

A fost un vis.

by Anna La Mouton