marți, 10 aprilie 2012

Futilităţi

Nu cred în amintiri. Amintirile nu există. Ne înverşunăm să le păstram. Uneori le rememoram cu obstinaţie, doar-doar nu s-or mai dezlipi vreodată de noi. Dar, în fapt, ele nu sunt nimic. Pentru că vine o clipă în care totul se duce. Devine inutil să-ţi mai aminteşti.

Principala luptă e uitarea. Uitarea de sine. Iar uneori te forţezi să rămâi acolo unde erai. Ţi se pare că nu vei uita niciodată, dar de fapt te lupţi să nu uiţi. Pentru că nu vrei să mergi mai departe. Vrei să rămâi acolo unde eşti. Când de fapt e atât de natural şi inevitabil sî uiţi.

Vine o clipă când...toate momentele de fericire, de ură, de tristeţe, de dor... se destramă. Unul, câte unul. Te reintâlneşti cu ele într-un alt context când, pe nepusă masă, îţi dai seama că tot ccea ce ai uitat a revenit, într-o formulă otrăvitoare. Şi nu, asta nu poate fi o amintire. E un film mut la care te uiţi plângând. Te reîntâlneşti cu tristeşea de a fi, dar nu cu ce ai fost.

Vine o clipa când toate ţipetele, urletele de disperare, au fost încercarea ta de a nu uita, de a nu lăsa să treacă.