M-au înfricoşat dintotdeauna locurile necunoscute... de pe vremea când citeam poveşti cu zmei şi fără arme să-i învingi. Mi-am tot căutat arme pentru tot felul de trăiri stranii şi frici bizare, dar toate s-au dovedit un placebo cu efect pe term scurt, inutil si iluzoriu... Dar simpla confruntare mi-a făcut paşii mai siguri în nopţile însingurate în care te pierzi.
Când l-am citit pe Cărtărescu şi-ale lui poveşti anxioaso-fantastice despre Bucureşti, experimentasem prea puţin rătăcirea şi îmi adăpasem prea puţin imaginaţia cu ea. Poate doar tunelul, întunericul, îmi alimentau această frică sigură pe care, fără îndoialî, o port demult. Însuşi reperul cel nelipsit şi stupid care ne face loc, cu ale lui idei false, pe drumul cel necunoscut, l-am demontat pe undeva pe drum, în căutarea relativismului perfect. Şi-aşa am rămas cu umbra lui de gât, urmărindu-l ca o toantă.
Chiar drumurile bătute mai demult, memorate cu o sevă nebună ce ţine loc de aer, le-am refulat conştiincios, odată ce le-am schimbat cu unele mai noi si mai venerabile.
Am păşit sigur, cu direcţia bine trasată, dar strazile înguste şi bifurcate m-au zăpacit pe parcurs şi m-au condus ba ma jos, ba mai sus. Deşi nodul în piept mi se instalase inevitabil, m-am lăsat amuzată de Dionisie Lupu, care se împletea frumos cu toamna şi trăia liniştit sub un salcâm tăcut şi plângăcios. M-am lăsat dusă alandala, fără niciun parc găsit, fără nicio dorinţă de-a mai găsi ceva, ci doar confruntată cu un labirint uriaş, ale cărui limite le intuiam prea bine, dar ale cărui căi mă speriau şi mă adânceau, prin propria panică, în anxietate. O anxiete frumoasă. de altfel, pentru că nu era greu de învins. Era mai degrabă un joc de copii aflaţi în căutarea locului magic.
Ca în orice loc plin de contraste, pe măsură ce mergeam, casele frumos spoite, cu aer vechi şi copaci frumos aşezaţi de jur împrejur, au fost înlocuite cu străzi ce tineau loc de gunoi, cu rufe puse la uscat ca un paravan pentru casele dărăpănate din spate, cu fustele lălâi care se plimbau printre câini ogari, care mergeau în turmă către niciunde. O distanţă de câţiva paşi m-a purtat mai departe de ceea ce părea totuşi familiar şi m-am găsit înfruntând străzile înguste cu frica copilului pierdut, rătăcit...eu în mine însămi. M-am regăsit în imaginea absurdă a necunoscutului, a bizarului, a cuvântului departe în care nu mai puteam să mă caut. Am urmat nume de poeţi, ocolindu-mi instinctele, cautând să revin în cunoscut. Pentru că, în cele din urmă, chiar şi în plecarea nebunească către o poveste nebanuită, salvatoare, căutam tot cunoscutul. Ne e frică de ceea ce nu mai suntem, de ceea ce am pierdut undeva, pe drum, cândva, pentru că nu ştim precis când.
Am păşit sigur, cu direcţia bine trasată, dar strazile înguste şi bifurcate m-au zăpacit pe parcurs şi m-au condus ba ma jos, ba mai sus. Deşi nodul în piept mi se instalase inevitabil, m-am lăsat amuzată de Dionisie Lupu, care se împletea frumos cu toamna şi trăia liniştit sub un salcâm tăcut şi plângăcios. M-am lăsat dusă alandala, fără niciun parc găsit, fără nicio dorinţă de-a mai găsi ceva, ci doar confruntată cu un labirint uriaş, ale cărui limite le intuiam prea bine, dar ale cărui căi mă speriau şi mă adânceau, prin propria panică, în anxietate. O anxiete frumoasă. de altfel, pentru că nu era greu de învins. Era mai degrabă un joc de copii aflaţi în căutarea locului magic.
Ca în orice loc plin de contraste, pe măsură ce mergeam, casele frumos spoite, cu aer vechi şi copaci frumos aşezaţi de jur împrejur, au fost înlocuite cu străzi ce tineau loc de gunoi, cu rufe puse la uscat ca un paravan pentru casele dărăpănate din spate, cu fustele lălâi care se plimbau printre câini ogari, care mergeau în turmă către niciunde. O distanţă de câţiva paşi m-a purtat mai departe de ceea ce părea totuşi familiar şi m-am găsit înfruntând străzile înguste cu frica copilului pierdut, rătăcit...eu în mine însămi. M-am regăsit în imaginea absurdă a necunoscutului, a bizarului, a cuvântului departe în care nu mai puteam să mă caut. Am urmat nume de poeţi, ocolindu-mi instinctele, cautând să revin în cunoscut. Pentru că, în cele din urmă, chiar şi în plecarea nebunească către o poveste nebanuită, salvatoare, căutam tot cunoscutul. Ne e frică de ceea ce nu mai suntem, de ceea ce am pierdut undeva, pe drum, cândva, pentru că nu ştim precis când.
Nu mă întreba acum unde sunt, pentru că nu ştiu şi s-ar putea să nu mă prind degrabă. Va mai trece vreme şi voi mai căuta străzi, până le cele bune, poate, daca chiar există un loc unde ne străduim să ajungem şi daca nu sunt doar paşi pe care trebuie să îi facem. Aşa cum i-am executat azi. în bătaia de bliţ a soarelui, în tot felul de ascunzişuri pline de praf şi poveşti.
