Bilanţurile nu rentează. Ar iesi, cum ar spune Sorescu: o femeie pe care am iubit-o şi cu aceeaşi femeie care nu m-a iubit fac zero. De aceea am dispreţuit contabilitatea. Pentru că cifrele mele nu se adună cum trebuie. Se înmulţesc. Se împart. Reapar şi dispar. Nu pot să trag linii negre şi groase. În lumea mea există continuări şi bolovani care se rostogolesc şi, mai devreme sau mai târziu, se opresc pe aceeaşi parte. Şi apoi se rostogolesc din nou. Nu poţi pune un bolovan care se rostogoleşte lângă unul care stă pe loc. Pur şi simplu, nu poţi!
Să spunem, de exemplu, că tu ai fi cifra şapte. N-aş şti ce să fac cu tine. Am ajuns abia la trei şi mai am de numărat, înmulţit şi împărtit până acolo. Aş putea să adun trei şi cu patru şi să ieşi tu. Dar până să le potrivesc eu, tu te schimbi din nou. Şi ai putea fi... cifra doi. Dar mie nu-mi mai place cifra doi. M-a încurcat când trebuia să iasă un rezultat impar, iar eu aveam numai numere pare. Dacă tot e să rămân la o cifră, mai bine aş spune unu. Dar nu ai idee câti de doi şi trei şi o mie pot iesi din unu. As putea sa adun vorbele. Dar cele mai importante nu se spun. Sau se spun rar şi apăsat, iar atunci se ridică la puterea a patra. Sau zambetele şi lacrimile. Dar n-au fost întotdeauna constante cu mine. Nici eu cu ele. Deci nu pot deveni cifre.
O vreme mi-a plăcut numărătoarea. Am numărat nasturi. Apoi bile: albastre şi rosii. Pe primul rând zece roşii... pe umătorul, nouă roşii... şi apărea o albastră. Apoi două albastre, până se ajungea la zece. Le mutam dintr-o parte în alta, încarcând să le dau o formă mai clară. Pac! La prima mişcare, se făceau la fel.
Mai târziu, am învăţat să număr tot felul de lucruri. Oameni, copaci, scaune, case. Şi m-am apucat să număr totul. Aşa am ajuns să număr trenurile. Erau două la număr. Unul se ducea într-o parte, celălalt în cealaltă. Se pierdeau unul de altul. Gara rămânea goală. Şi m-am gândit să număr serile: seara unu, seara doi... Cred ca au fost vreo şapte în vara aia. O vreme mi-am amintit tot. Cum a venit. Ce a spus. Cum m-a întrebat. Cum nu i-am răspuns. După care am început să încurc serile între ele, iar din cuvinte am facut un puzzle. Învârteam mereu literele, să lungesc jocul.
Cu timpul, am început să număr săptămânile. Apoi lunile şi anii. Acum nu mai număr nimic. Mi-au rămas nişte cifre aruncate în cap şi nişte ani care se adună singuri. M-am specializat pe ecuaţii. Mai ales că am descoperit şi virgulele. Iar cu virgule nu iese niciodată o cifră rotundă. Aşa că... mă plimb dintr-o ecuaţie în alta. Ba pun multe numere înşirate şi iese zero (şi atunci, bineînţeles, dau vina pe tine), ba se ridică la putere fără să-mi dau seama, ba încep să se împartă pe nevăzute.
Asa ca mai bine ar ramane cateva momente. "Cateva momente cand era sa fim fericiti. Cateva momente cand era sa fim frumosi. Cateva momente cand era sa fim geniali".
