Poveștile mele se scriu greu. Cu sufletul sfărâmat în bucăți, cu lacrimi împrăștiate, cu genunchi juliți, cu urme care nu se șterg. Pare simplu dar, crede-mă pe cuvant, sunt greu de suportat. Sunt greu de multumit, greu de stat, greu de fugit.
Am vrut sa fug, am vrut sa stau, am vrut o poveste.
Povestea începe frumos tot timpul. Cu o imbrațișare, care se sparge într-o fracţiune de secundă, ca și cum ar fi căzut de pe dulap. Cu genunchii plini de sânge, ne ridicam și vrem sa ne întremăm. Iar după ce ne vindecăm juliturile, ne jurăm că va fi bine. Amenințăm foile că le rupem, cărţile că le vom arunca, în așteptarea asului din mâneca care lipseşte. Dar apoi ne julim din nou...si din nou...iar timpul... trece. Povestea e repetitivă, habar n-avem dacă o vrem sau nu, doar ca între timp paginile se scriu de la sine, iar anii se scurg printre noi.
Pragmatic e ușor: vei fi tot acolo, învață să te călești. Data viitoare cînd te vei afla aici, vei ști ce ai de facut. Nu vei mai sta buimac, uitându-te în jur și întrebându-te ce s-a întâmplat. Știi cum să stai, știi cum să pleci.
Dacă nu există viață de om fără julituri, cum ar putea să existe viață fără ele, în unul sau în doi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu