sâmbătă, 13 aprilie 2013

Culturile chiar se ciocnesc

Filmul "Old Boy" mi s-a parut genial si reprezentativ pentru ce inseamna un film asiatic bun. Avea in spate o poveste bine inchegata,chiar daca ireala, precum si o tema puternica si foarte des intalnita in cultura asiatica (din ce am vazut pana acum), razbunarea. Dupa ce a stat 15 ani inchis, privat de lumina zilei, traind intr-o carcera ca micuta Amalia care a trait printre lupi, un barbat este eliberat si readus la viata "normala", nu pentru a i se da o noua sansa la evolutie, ci pentru a i se aplica un plan de razbunare gandit in cel mai mic detaliu si pentru a-si face din fiica sa, pe care acum nu o mai recunostea, amanta. Pentru ca legatura de sange a dat nastere unui devotament sinistru, unei relatii ciudate, care, apoi, cand a fost trecuta prin filtrul ratiunii, a devenit calea sigura spre nebunie.

Ei bine, Chan-wook Park revine dupa 10 ani de la "Old Boy" cu "Stoker, un film mult europenizat, care o are cap de afis pe Nicole Kidman, "Stoker". 

Ce e drept, nu am vazut pana la capat trilogia razbunarii, ci m-am oprit la "Old Boy", dar asteptarile mele erau destul de ridicate. Din scurta mea incursiune in acest alt fel de a gandi, de a prezenta lucrurile si de a face film, specific asiaticilor, ma asteptam la ceva asemanator, chiar si cu Nicole Kidman pe afis. Kim Ki-duk nu s-a dezis nici in "Pieta", nici in "Arirang". Daca ai vazut "Insula" sau "Primavara, vara, toamna, iarna", filmele lui consacrate, il puteai recunoaste usor si in cele mai noi, chiar daca ramaneai cu o mica dezamagire, ca atunci cand ai inceput cu cel mai bun roman al lui Dostoievski, iar celelalte care au urmat, chiar daca patrunzatoare, nu mai reuseau sa ajunga tot acolo. Pana la urma, nici cea mai buna ciocolata nu e la fel de buna a zecea oara cand o mananci.  

Altfel spus, "Insula" m-a socat. Era printre primele mele filme asiatice vazute, in timpul facultatii, alaturi de "2046" si "In the mood for love" (Kar Wai Wong). Totul parea extrem in "Insula': nivelul pana la care poate ajunge o obsesie, felul stoic de a trai orice durere ca si cum e ceva mult prea natural, limitele la care te impinge dragostea (desi cred ca acest cuvant inseamna total altceva cand vorbim de asiatici). Nu stiu acum cum as percepe filmul, probabil diferit, dar nu am avut curiozitatea sa incerc. M-am uitat insa cu interes la "Pieta", film in care unui recuperator de debite i se schima viata dupa ce ii este descoperit calcaiul lui Ahile, mai precis lipsa dragostei de mama pe care a resimtit-o intreaga viata, aceasta vulnerabilitate fiind folosita in scop de razbunare. Pentru ca asa-zisa mama mimeaza apropierea pentru a-si razbuna propriul ei copil. Umilinta, violenta, furia si, mai ales, razbunarea, isi gasesc compensare in darurie si nevoie, insa toate acestea raman la un nivel primar, nu sunt trecute prin filtrul interpretarii.

Razbunarea, orgoliul, datoria, par sa primeze in filmele asiatice, invingand usor autoconservarea si morala (asa cum o intelegem noi). Ce se intampla insa cand aceste teme sunt europenizate, dezbatute si psihanalizate si, mai mult, interpretate prin ochelarii nostri? Din punctul meu de vedere, iese un film fara nicio tema majora, fara nicio drama in final, fara nimic cu care ai putea sa rezonezi pana la capat.   

Cam asta s-a intamplat cu "Stoker". Daca te uiti la trailer, vezi un monolog al lui Nicole Kidman care dezbate motivatia intrinseca a oamenilor atunci cand fac un copil. Te duce un pic cu gandul la psihanaliza si alte lucruri specifice femeilor europene isterice. Apoi mai vezi niste capete taiate, niste legaturi incurcate, mama-unchi, fiica-unchi, si nu prea stii cum sa le iei. De altfel, violenta extrema este ubicua in filmele asiatice, dar nu se opreste acolo.

Tot filmul, care se intinde pe vreo doua ore, am asteptat sa vad care e ideea, furata fiind de imaginile expresive. Pentru ca filmul este presarat cu snapshot-uri uimitoare, la nivel de imagine fiind unul dintre cele mai bune pe care le-am vazut in ultima perioada. O pereche de pantofi la fiecare noua varsta, pana in momentul in care nu mai stii unde te duc picioarele (sau capul). O nebunie tinuta sub control, pana cand aceasta izbucneste, in momentul in care obiectul furii tale nu mai este o pasare rara. Un copil naiv si destept care devine o bruta in momentul in care tatal nu ii mai poate gestiona nebunia latenta, prea asemanatoare cu aceea a unchiului razbunator, iesit de la nebuni, care tese o intriga putin plauzibila. O mama frivola, fara niciun control, nici asupra ei, nici asupra celorlalti. Niste ganduri aruncate, care nu converg catre o idee majora, care sa le lege. Singura la care m-am putut gandi, este ca nu ai cum sa controlezi nebunia. Asta sa fie totul? Daca da, monologurile lui Nicole Kidman trebuiau sa fie putin diferite...



Morala: filmul asiatic nu are nevoie de analiza. Nebunia lor ramane in locul in care o traiesc. "Stoker" poate fi vazut :).  

PS: Am citit acum acest review din "The Guardian" si aceasta paralela cu Hitchcock, la care nu m-am gandit, dar paragraful de mai jos mi se pare elocvent.

Where Hitchcock's original injected a small drop of poison into picket-fence suburbia, Stoker stands proud as a full-blown gothic nightmare, replete with cadavers in the freezer and sexual ecstasy in the shower. I'm not convinced it hangs together; I'm not even sure it's good. But its wild undulations cast a definite spell.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu