joi, 12 mai 2011

Blame it on the moon

E ceva. Poate amintirile care imi placeau si acum nu le mai gasesc rostul. Poate anii care au trecut peste mine zgribulita si tacuta. Poate toate intrebarile la care am raspuns cu vitejie, desi nici acum n-as sti sa-ti dau raspunsul. Ceva lipseste. Poate tu, desi nu iti simt lipsa. Poate parcul, desi nu m-as plimba in el. Poate banca, nici nu mai stiu care. Poate vorbele, poate mainile, poate ochii fixati pe o creanga cu zapada. Poate toata turnura pe care a putut sa o aiba un moment de inconstienta.

Si nu reusesc sa-mi amintesc cuvantul. Cuvantul ala cu care m-ai prins de la spate si m-ai oprit razand. Parca era inconstinta, dar il spun cu atata nesiguranta incat nici eu nu ma cred. Era un sinonim, desigur. Dar tot lipseste. Pur si simplu s-a dus. Dupa ce l-am pastrat bine ani de zile. La loc cald, asa cum te bagi sub plapuma iarna si bei un ceai fierbinte. Si cate cuvinte au mai fost de atunci. Ce de-a vorbe! Si ma-ntreb daca si vorbele de azi o sa le uit maine. Cand va fi acel maine. Si tot asa. De ce? De flori de primavara.

Si acum imi amitesc. Euforia! S-a terminat euforia! Iar rasul tau nu ma mai poate opri! Dar tu nici nu-mi mai razi.

And we'll blame it on the moon, of course...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu