Tu eşti singura pedeapsă pe care mi-o mai pot aplica. Singura sursă de regrete. Cu cât mi se spune că trebuie să regret mai mult, cu atât mă apropii mai tare... de tine. Nu imi găsesc surse de vinovăţie în altă parte. Aşa că tu ai rămas suma trecutului meu. Eşti tot ce mă mai ţine în loc.
Tu avertizez! Eşti, pentru a putea să dispari!
Nu mi-e frică de respingere, mi-e frică de incertitudine. Mi-e frică de mine, când mă las să mă pierd.
Tu eşti pierdut, eu nu te voi salva.
N-avem amintiri, nici viitor.
Te-ai speriat. Ai vrut putin, te-ai trezit cu mult. Acum fugi şi mă bucur. E cel mai bun lucru pe care l-ai putea face.
Te încrancenezi în latura ta superficială. Habar n-ai cum e să mai fii tu. Şi pentru asta mi-e milă de tine. Te compătimesc, dar sper să-mi fii o lecţie bună.
Ţi se pare că ai trasat limite, dar ai uitat toate graniţele pe care le-ai distrus. Acum ţi-e frică. Eşti laş. Dar nu e dreptul meu să te judec, nici datoria mea să te fac mai curajos.
Cele mai mari greseli pe care le-am facut nu au venit din ce mi-am dorit, ci din ce nu am stiut ca vreau, din faptul ca nu am acceptat ca vreau, din faptul ca nu am cerut.
Te-ai gândit vreodată că ai putea să contribui astfel la viaţa cuiva? Tu, care îi inveţi pe toţi să se piardă, să fie nemulţumiţi, sa creadă că sunt mult, dar de fapt să fie atât de puţin? Tu, care ştii atât de bine cum e să nu fii tu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu