Lumea nu este a idealiştilor, nici a visătorilor, nici a peoţilor. Ei doar o visează, o împletesc, o gândesc. Văd firul aţei, înteleg toate lucrurile, dar toate acestea se transformă doar într-un vers.
Greşelile pe care le ştiu nu ma ajută, regulile pe care le cunosc, le încalc. Limitele mele se izbesc doar de alţii.
Încă aşez părţi rupte din trecut în prezent, înca mă joc cu idei vechi. Încă învăţ lecţii pe care le-am amânat, peste care am crezut că pot să sar.
Mă transform, într-o clipă, din personaj în observator. Pentru că vine o vreme în care nimic nu e nou, e doar un cantec care nu şi-a găsit finalul. E doar trecutul care se revarsă.
Răbdarea? Răbdarea nu o cunosc. De aceea mă şi izbesc. Mă izbesc de tine. Eşti un strigăt de furie. Eşti un zâmbet confuz.
Am fost personaj în viaţa altora şi doar un observator pentru mine. Mi-am îngropat greşelile în alţii şi le-am atacat tot în ei. Lecţiile mele au devenit predici. Căci prin ei am trait, prin ei am visat, prin ei m-am scurs. Ca o furtună care nu se linişteste când se întamplă. Răcoreste pământul, acoperă fulgerele, izbeşte copacii, dar nu-şi găseşte ea, în ea, linişte. Pornesc furtuna, fac să răsara soarele. Nu vin niciodată liniştit, nu ma găseşti furişându-ma lângă tine.
Cuvintele nu mai au rimă, scrisul e prozaic, încă nu se leagă nicio poveste, e doar o pauză între capitole. Nu am venin care să m-ajute sa te urăsc, nu am dragoste care să m-ajute să te izbăvesc, nu am medicamente care să îţi spulbere ceaţa, nu am calmante care să te oprească. Acum, chiar acum, nu am nimic de dat. În dreapta, e ceea ce putea să fie, iar dreapta o coteşte spre înapoi. Nu a fost drumul meu, mi-a placut doar că era drept. În stânga, e pericol de accident. În faţă e nebuloasă şi nu mai ştiu unde am pus lanterna.
Lumea vorbeşte de începuturi, eu ştiu că nimic nu se scrie de la zero.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu