Intotdeauna am fost de parere ca limita dintre nebunie si normalitate este atat de subtire incat abia putem s-o percepem. Facem ce facem si alunecam intr-o nevroza, calcam cu piciorul in gropa unei depresii si avem cateva dependente la activ cu care nu ne prea place sa ne laudam. Asociem cu normalitatea cel mai adesea stapanirea de sine. Dar o extrapolam si o ducem pana la a nu ne mai recunoaste sentimentele. Ne imbracam fain frumos cu norme sociale si apoi ne intrebam ce dracu ne lipseste cand le respectam intocmai. Suntem, cel mai adesea, o pepiniera de gesturi false. Dar daca am fi in fecare moment atenti la asta, atunci cu siguranta am fi nebuni.
Mi-am amintit frumos de nebunie citind "Clopotul de sticla". Si mi-am mai amintit de varsta aceea incerta si dureroasa, pe care mai tarziu o retraim doar printre picaturi sau o negam cu desavrsire. Pe care o citeam in La Medeleni, in Romanul adolescentului miop, In Suferintele Tanarului Werther sau pe care am intuit-o rasfoind de curand Prep. Bineinteles, lista poate continua. Dar de nebunia remediabila, chit ca a fost nevoie de electrosocuri, mi se pare ca vorbeste cel mai frumos Sylvia Path.
"O sa continuam de unde-am ramas, Esther, imi spuse cu zambetul ei dulce de martir. O sa ne purtam ca si cum toate astea ar fi fost un vis urat.
Un vis urat.
Pentru persoana de sub clopotul de sticla, pasiva si-mpietrita ca un copil mort, lumea insasi e visul urat.
Un vis urat.
Imi aminteam tot"
"Dar nu eram sigura. Nu eram sigura deloc. De unde stiam eu ca intr-o zi - la facultate, in Europa, oriunde - clopotul de sticla, cu distorsiunile lui sufocante, nu avea sa coboare din nou?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu