Mi-am visat, aseară, inima scoasă şi bolnavă, asteptând cu sufletul la gură diagnosticul medicului. Era o bucată de carne, care atârna în afara mea. Atât. Ce vis ciudat! Iar eu nici măcar nu eram speriată, ci doar puţin nedumerită. Aş fi vrut să aflu mai multe despre diagnostic, să mi se spună dacă mai pot trăi sau ba. Ca atunci când aşteptam, liniştită pe marginea prăpastiei, căderea inevitabilă a maşinii în care mă aflam. Aşteptam să văd dacă, în câteva secunde, va mai fi viaţă. Nici prin cap nu mi-a trecut că, cu inima aia scoasă acolo, eu deja murisem. Sau poate mi-am dat seama într-un final, când m-am înfuriat şi am ţipat. Aproape m-am trezit, deci trăiam.
Eram într-o cameră, plină de oameni, tu m-ai dus acolo. Toate generaţiile tale se adunaseră să mă vadă. Aveai mulţi bunici, străbunici, unchi şi mătuşe. Asta se întampla la câteva minute distanţă de imina mea scoasă. I-am cunoscut pe toţi. Atât le-ai spus: ea e Roxana, avem multe în comun. Aşa că, acum stau să mă întreb: erau generaţiile tale sau ale mele? Ale cui istorii mi se derulau în faţa ochilor?
Iar bunicul acela cu ochii albaştri, mic şi înălbit, dar cu faţa neatinsă de ridurile tristeţii, mi-a întins o bancnotă. În mod normal, nu aş fi primit-o. M-am gândit la asta. Nu mai primesc bani de la bunici de ceva vreme, de când m-am hotărât că am crescut. Dar atunci nu am putut să-i refuz. I-am luat. Tu nu mai erai acolo. M-ai adus şi m-ai lăsat, ca şi cum acela era rostul pe care trebuia să-l gasesc. Călătoria se încheiase.
A fost un vis.
by Anna La Mouton
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu