Ne ţinem agăţate gândurile precum hainele vechi, aruncate în fundul dulapului, de care ne vine greu să ne despărţim. Le ţinem strâns şi le reîmprospătăm, deschizând cutia cu argumente, cu dreptate şi nedreptate. Dacă le-am lăsa să treacă, iar pe noi ne-am lăsa să trăim doar bucuria, atât cât e ea, doar tristeţea, dar nu şi dezamăgirea, ne-am vindeca mai usor. Uşor de zis, greu de făcut. Ţin în fundul dulapului haine nepurtate de ani de zile, gânduri scrijelite din liceu, opinii nefolositoare şi oameni lângă care nu mai cresc.
Pietrele rămân pietre nu pentru că opresc apa, ci tocmai pentru că o lasă să curgă. Cam asta ar trebui să facem şi noi cu gândurile, să le lăsăm să treacă.
Dar tocmai de aici vine provocarea. Iar noi tot căutăm acel “zen”, despre care nu ştim prea multe. Pentru că a fi “zen” (şi vorbesc acum de sensul exclusiv popular al termenului) nu înseamnă a te preface că nu îţi mai pasă, nu înseamnă că nu ai fost trist, rănit sau singur. Înseamnă că ai fost, dar ai lăsat să treacă. Ceea ce face suferinţa mai scurtă.
Din păcate pentru liniştea noastră sufletească, acest "zen" nu se câştigă într-o vacanţă. Nu se cumpără. Nu are valoare comercială, chiar dacă simpla lui căutare poate produce o schimbare. Aşa cum provocarea nu vine doar din a iubi şi a te bucura că iubeşti, ci din a fi capabil să iubeşti după ce ai fost dezamăgit sau rănit. Vine din a ierta şi a lăsa să treacă.
E ca în povestea lui Alioşa, care descoperă că sfinţenia nu o atingi pe un vârf de munte, izolat de oameni, ci în mijlocul lor. Aşa că…lasă să treacă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu