Marele câştigător al acestui an de la Cannes şi-a meritat, zic eu, titlul.
Cum se mai iubesc oamenii după 10, 20, 50 de ani de căsnicie, aceeaşi căsnicie? Este dragostea cum ne-o imaginăm, liniştită şi senină, aşteptându-şi împacată moartea? Sau e crudă şi plină de vicii, ca viaţa acelora care nu au avut răgaz să se înţeleagă? Sau poate chiar şi atunci când viaţa curge lin, fără traume majore, există ameninţarea morţii şi surpriza de a-i face faţă. A morţii noastre sau a celui cu care ne-am împărţit viaţa. Alături de care ne vedem propria moarte, cum frumos povesteşte Yalom în "Privind soarele în faţă".
"Amour" este despre cum dragostea, într-un punct culminant, poate să scoată ce e mai frumos, dar şi ce e mai rău din noi. Unde începe şi unde se termină grija faţă de noi şi grija faţă de celălat? Cât putem să dăm şi de ce avem nevoie pentru a da? Cât putem să respectăm din dorinţele celuilalt, fără a ne sacrifica pe noi? De câtă renunţare suntem capabili? Unde e locul dragostei în toate acestea?
"You are very kind but you are a monster sometimes", pare a fi replica cheie a unui film care începe liniştit, cu povestea unei vieţi banale şi pline de tabieturi a doi batrani. În aceasta, însă, intervine panica, apoi boala şi neputinţa, apoi cruzimea. În toate acestea, trăieşte dragostea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu