Acasă în Bucovina

Uneori, ai nevoie să te-ntorci acasă și să te rostogolești pe un deal până când toate relele se spulberă. Pentru mine, acasă înseamnă să poposești la marginea drumului, să cuprinzi cu ochii orizontul și să taci în fața asfințitului. Acasă e liniștea pe care o caut. Iar pe hartă, acasă este Bucovina.

De la Câmpulung pe Transrarău, de la Ciocănești la Vatra Dornei apoi, la o aruncătură de băț, în Ardeal, la Colibița, urcând iar munții și coborându-i până la Sucevița, am fost izbită de toate imaginile copilăriei care clipoceau necontenit în fața ochilor, ca niște poze găsite după mulți ani, dar păstrate intacte. Mi-am amintit că smântâna este dulce și se mănâncă cu orice, că brânza se ia de la stână, că apa de izvor e de băut, că iarba e verde o vară și e destulă. Și că, în mine, vor locui dealuri și coapci semeți o viață-ntreagă, căci ce se sădește-n primăvară, se coace spre sfârșitul verii și se culege toamna.

O viața și un film

„Life Itself” (sau...viaţa aşa cum este ea), surprinde cei 100 de ani de existență ai cinematografiei, o perioadă în care filmele, actorii, regizorii au devenit o prezență extrem de vizibilă în viețile noastre. Cum însă rolurile principale în viaţă sunt uşor diferite de cele din film, în spatele cortinei se ascund şi cei care au stârnit această pasiune. Iar unul dintre aceste roluri îi aparţine lui Roger Ebert.

A pornit ca un jurnalist acid, capabil să pună cuvintele la locul potrivit şi să surprindă lumea şi interesele din spatele faptelor aparente. Ulterior, şi-a început cariera de critic de film în cadrul publicaţiei „Chicago Sun Times”, unde a şi rămas până la sfârşitul vieţii. Coloana lui din ziar şi, ulterior, emisiunea pe care a găzduit-o împreună cu Siskel – „Sneak Previews” – au contribuit la creşterea apetitului pentru vizionarea de filme şi la crearea unui sistem de valori într-o industrie  care se extindea atât de repede, încât era cu atât mai dificil să îi găseşti repere de interpretare.

Sigur pe el, cu un cinism înnăscut, Ebert a avut un început de viaţă de adult tumultos şi un succes prematur. Acestea au fost o bază sigură pentru alcoolism, o luptă pe care a reuşi să o ducă fără să-i ştirbească măiestria peniţei. Tot pasiunea l-a făcut să se impună ca om de televiziune alături de Siskel, deşi îi lipseau prestanţa şi eticheta cerute pe micul ecran. Cu vederi diferite şi mereu în competiţie, au creat o echipă care, însă, nu şi-a sacrificat scopul.

Se cunoștea cu mulţi dintre cei pe care îi evalua și cărora, practic, le influenţa încasările, dar Ebert avea curajul atât îi să laude, cât şi îi să critice. Spiritul luptător l-a ajutat să învingă şi să să redefinească, chiar şi atunci când a primit diagnosticul crud de cancer.  A pierdut ceea ce îl definea cel mai bine, puterea vorbelor ascuţite, dar a găsit resurse în lumea digitală ce abia se forma, iar participanţii numeroşi pe care îi avea la conferinţe şi-au luat locul liniştiţi pe scaune, în faţa blogului pe care îl crease. O lecţie despre adaptare şi voinţă. A îndurat tratamente crunte, dar iată că a învins şi de această dată. Pentru că era mânat de ceea ce nu piere la primul, nici la al doilea eşec, pasiunea.

Atât povestea omului Ebert, presărată cu urcuşuri şi coborâşuri, cu fapte măreţe, dar şi greşeli, cât şi traseul său de critic de film, unde şi-au găsit locul şi opinii remarcabile, dar şi greşeli recunoscute sau nu mai târziu,  au jucat un rol important în ceea ce înseamnă, acum, cinematografia. Topurile cu cele mai bune filme, cheile de interpretare pe care le căutăm, au avut şi ele un început. Nu întâmplător, în 1975, Ebert a primit şi primul premiu Pulizer acordat unui critic de film, o nouă premieră.

Ebert a jucat, într-un final, un rol principal, de Oscar, dar nu într-un film, ci în propria viață dedicată cinematografiei.

Și un review al unui film minunat:

Vederi din Santorini

Tu unde mergi la apus astă-seară?...pare să fie întrebarea care domină insula albă, aşezată pe craterele unui vulcan cu toane, de care localnicii nu se sperie, însă, prea tare. Îşi fac veacul liniştiţi, cultivă struguri în viţe de vie puse la pământ de ciclade şi fac vin din stafide. Primesc turişti cu inima deschisă, construiesc vile impozante, cu piscine legate de mare de o linie fină, cât o aţă albă. Cam totul în Santorini e dulce - de la vin la roşii, vinete albe şi miere. Nimic nu pare să umbrească liniştea şi paşii molcomi ai grecilor, care îşi trăiesc zilele urmărind soarele, de la răsărit până la apus. Ei ştiu prea bine că nu e un lucru de seamă să te pui cu forţele naturii, aşa că mai bine te laşi în voia lor. Poate tocmai de aceea, chiar şi casele albe, cu uşi şi bolte albastre, perfect înşirate pe stânci, urmează liniştite culorile cerului. Aşa se cere. 

Oia este de departe cel mai vizitat loc al insulei. Construită din imagini perfecte, atât de albă încât te dor ochii, atrage un număr mare de turişti isterici, care poposesc, seară de seară, pe stânci, cu obiectivul clar de a surprinde un selfie cu apusul perfect. Cam orice loc în Oia este poza perfectă: moara, cupola, marea cu vasul...

Oia este urmată în năvala de turişti de Thira (Fira), capitala plină de magazine cochete cu bijuterii şi restaurante, care îşi garantează o privelişte de neuitat, de cele mai multe ori la superlativ. Dar de departe, cel mai minunat lucru despre Thira şi Oia este drumul care le leagă, trei ore de admirat caldera, de pe fix o fâşie de pământ. Dacă, însă, căldura te răpune şi cele trei ore ţi se par prea lungi, există şi variante prescurtate: din Fira până în Firostefani, o plimbare de doar jumătate de oră.

Santorini nu este, însă, numai despre asta. Satele micuţe, aruncate ici şi colo, au parfumul lor. În Pyrgos, fosta capitală a insulei, numărul de biserici cu bolte depăşeşte numărul de case. Liniştea e la ea acasă, iar drumurile răzleţe de aici te duc către Episkopi Gonias. Nu departe, Emporio, un alt sat pitoresc din secolul XV, te invită şi el la o plimbare. În partea de jos a insulei, Akrotiri găzduieşte un castel şi o mână de restaurante autentice, precum şi un sit arheologic vechi de peste 3.000 de ani. La câţiva paşi, găseşti o plajă roşie, cu pietre fierbinţi şi apă limpede. Iar mai încolo, un far cu un apus mai intim decât cel din Oia, o tavernă autentică şi o nouă privelişte rotundă care te lămureşte că eşti aşezat pe rămăşiţele unei erupţii vulcanice. Plajele nu sunt cele mai prietenoase, dar sunt intime şi tăcute, numai bune de ascultat valuri - pe lângă plaja roşie, Vlihada, Agiso Georgios sau Perissa.

În Santorini, ca peste tot în Grecia, graba strică treaba. Aşa că nu te grăbi pe drumul cu măgari sau prin alte locuri aclamate în ghidurile turistice. Mai bine aşază-te leneş la un iaurt cu miere şi un pahar de vin şi lasă-te purtat de vânt, până la apusul soarelui.

Copilărie

Totul părea simplu. Ştiam. Sau credeam că ştiu, pentru că am rememorat de multe ori. Patul pe care eu număram nasturi. Scândura sub care mă furişam. Genunchii care mă susţineau. Mâna de care aveam nevoie în fiecare seară. Lumina. Zumzetul liniştit şi reconfortant. Escapada sub pat. Apoi... drumul cu miros de benzină şi greaţă. Uşa de la intrare. Holul întunecos. Locul de sub masă. Liniştea din baie. Dormitorul gol. Vorbele nespuse. Mângâierea aşteptată. 

Le ştiam. Aşa cum ştiu parcul, pomul, gara, iarba, prima dragoste. Aşa cum te ştiam pe tine, atunci. Aşa cum ştiu înflăcărarea, despărţirea, tăcerea. Aşa cum ştiu când totul s-a dus şi nu mai e nimic de zis. Doar de plâns.

Le ştiam, aşa cum ştiu fuga, frica, cedarea, speranţa. Aşa cum m-am trădat pe mine...cu tine. Aşa cum recunosc că trebuie să plec. Da, să plec. Pentru că nu poţi salva pe nimeni de el însuşi.

Le ştiam. Aşa cum ştiu aşteptarea. Durerea. Frica. Toate îmi sunt însoţitoare, dar m-am împăcat, le-am luat de mână.

Le ştiam. Aşa cum ştiu că e greu, dar e singura cale. Aşa cum ştiu că nu există scăpare. Dar nici resemnare. 

Le ştiam, ca acuzele pe care le-am adus. Vouă şi altora. Tuturor celor care nu au putut să facă faţă golului. Golului neîncetat pe care îl port cu mine. 

Dar, pe moment, credeam că toate acestea îmi sunt indiferente. Că e o cărare pe care am bătut-o de atâtea ori, încât nu mă mai poate atinge. Pentru că acum sunt mare, iar paşii mei sunt mai ascuţiţi, vorbele mele mai hotărâte, iar credinţa mea mai ştearsă.

Iată, însă, că nu. Drumul ală bătut, tot nu era cunoscut, copacii aceia ameninţători nu erau încă înverziţi, toată mobila aceea ostilă nu era încă îmblânzită.

De aceea am început să plâng. Fără să ştiu. A durat un pic până când mi-am dat seama că pe obrajii mei se derulau şuvoaie de lacrimi. Şi m-am speriat. Apoi am acceptat. Era musai să existe o cale spre linişte.

Iată-mă din nou, după ani de zile, zdrobind dealul cu mine, lăsându-mă să cad, învingând frica, stăpânind furia, acceptând căderea. 

Bunicii sunt acum străpunşi de bătrâneţe, atât de aproape de pământ. Visele lor dezmăţate s-au deşirat deja, speranţele lor deşarte s-au potolit, iar regretele nu mai pot fi numărate. Pereţii pe care i-au ridicat s-au scorojit. Sunt trecuţi de vreme. Şi nu există chirugie estetică. Acolo, la margine satului cu pajişti verzi, acum umplute de case. Acolo, unde nucul bătrân dădea semne de nemurire. Acolo, unde nou-născuţii îşi urlau viaţa necunoscută, iar câinii lătrau în semn de apărare.

E tăcere. Asta a mai rămas. O imensă tăcere. În faţa căreia mă închin.

Cărţi şi idei despre relaţii şi mini-revelaţii

M-am tot ferit să scriu de cupluri, căsnicii şi alte bazaconii ale vieţii în doi din simplu motiv că mi se pare că trebuie să te-ajungă bătrâneţea să poţi să îţi expui asftel de opinii. Ca un disclaimer, ce scriu aici e mai mult din ce am citit şi observat, foarte puţin din ce am trăit.

Sunt pe piaţă, dacă v-a mânat vreodată curiozitatea în această direcţie, o sumedenie de cărţi despre cum să fii mai fericit în cuplu. Ei bine, eu am fugit mult timp de toate „how to”-urile care mi se perindau în faţa ochilor, indiferent că era vorba de relaţii, succes în viaţă, leadership, sau orice altceva mai poţi atinge în zece paşi şi trei mişcări. În ultimii ani, însă, mi-am mai reevaluat această atitudine de respingere. În continuare nu cred că ţi se schimbă viaţa dacă citeşti o carte, dar cred că poţi extrage câteva lucruri utile. Iar în ceea ce priveşte psihologia practică şi pe înţelesul tuturor, cred că are rolul ei.

Ultima carte care mi-a picat în mână, „Cele cinci limbaje ale iubirii” (Gary Chapman), nu mi s-a părut nici comprehensivă, nici panaceu. Însă am extras din ea o idee majoră,  întâlnită şi în alte cărţi, de specialitate sau de masă, o banalitate, de altfel, dar plină de beneficii, dacă ţi-o însuşeşti: oamenii sunt diferiţi. Şi da, cam aici se opreşte totul, doar că înseamnă un pic mai mult decât pare. Suntem diferiţi în modul în care iubim, în modul în care interpretăm viaţa, în felul în care înţelegem  gesturile celor de lângă noi. Tocmai de aceea, psihoterapeuţii sistemici sunt îndrăgostiţi de un concept care se numeşte  „recadrare”, adică punerea aceloraşi fapte într-o altă perspectivă, tocmai pentru a reuşi să scoţi omul din cercul vicios în care se perindă.

Ce zice Chapman, pe scurt, este că fiecare are un limbaj propriu prin care înţelege şi îşi exprimă dragostea, învăţat în fragedă copilărie. El le-a rezumat la 5:  cuvintele de încurajare, timpul petrecut alături de cel drag, cadourile, serviciile şi contactul fizic. În cuplu, după ce dispare euforia îndrăgostirii, apar problemele. Iar la baza acestora, ar sta aceste limbaje diferite. Dacă iubitul îşi face de mâncare, pentru că înţelegerea lui asupra modului de a-şi manifesta afecţiunea este reprezentată de servicii, dar tu te simţi neiubită pentru că nu te ascultă, explicaţia ar fi destul de simplă:  aveţi limbaje diferite de exprimare a dragostei. Rezultatul e simplu de ghicit şi deja ne putem imagini ce certuri, ţipete şi lacrimi se adună, fără ca nevoile de bază să fie conştientizate şi exprimate.

Alţi autori ne explică, într-o perspectivă mai vastă, lucruri la fel de simple, şi anume că înţelegerea noastră asupra unor concepte precum dezordine, lipsă de atenţie sau timp s-ar putea să fie total diferită de cea a partenerului.  Dacă pentru tine dezordine înseamnă că sunt firmituri pe masă, celălalt s-ar putea să nu înţeleagă o iotă când îi reproşezi neimplicarea, dacă pentru el firmiturile sunt o normalitate.  

Trecând de la umor şi bagatelizare la lucruri mai serioase, cam toţi psihoterapeuţii admit că schimbarea partenerului de cuplu nu este tot timpul o soluţie şi ar fi bine, totuşi, să învăţăm cum se construieşte o relaţie sănătoasă. Iar separarea nu este întodeauna rezolvarea nu pentru că nu ai fi îndreptăţit să te duci în această direcţie, ba chiar uneori e cea mai bună, ci pentru că următorul partener s-ar putea să fie fix la fel ca cel prezent. Pentru că aşa pare să fie viaţa, până când noi nu devenim alţii, cei din jur vor fi la fel, chit că se numesc altfel.

Diferenţa între a fi o insectă şi a fi un om

Există o filosofie de viaţă în lumea de astăzi, din ce în ce mai răspândită, care promovează o existenţă lipsită de suferinţă şi sacrificii, o fericire stupidă, la kilogram, venită dintr-o programare facilă, făcută în faţa oglinzii, ca la un salon de înfrumuseţare. Acest “sunt fericit”, lipsit de valoare şi de substanţă, se rezumă la a un “a avea” cantitativ şi egocentric,  care nu lasă nico urmă în spate, e doar o bulă care se poate sparge în orice moment.

Există o mare diferenţă între a aborda viaţa cu stoicism şi a o aborda cu o lejeritate stupidă prin care îţi desconsideri existenţa. Aşa cum există o diferenţă majoră între a accepta suferinţa şi a te lupta cu ea la infinit, deşi prezenţa ei este, poate, cel mai natural lucru. Nu există evoluţie fără suferinţă, iar lupta cu ea nu provoacă decât o durere aparent mai uşoară, dar mai prelungă, pe care nu o poţi localiza sau vindeca, pentru a putea să treci la următorul nivel al existenţei tale.

Orice poveste de viaţă remarcabilă vine la pachet cu sacrificii majore, cu suferinţe –unele vindecabile, altele pe care le păstrezi pentru totdeauna. Iar asumarea este constanta acestei evoluţii. Dacă lucrurile doar ţi se întâmplă, dacă nu ai nimic de spus în propria ta existanţă şi doar aştepţi evenimente excepţionale, vei trăi într-o continuă aşteptare, ca o insectă la soare. Doar că un gândac nu are ce să aştepte, el este mai mult sau puţin intact din momentul în care apare, până când dispare. În schimb darul pe care îl are specia umană este acela că poate să aleagă. Modul în care îţi trăieşti viaţa este o alegere. Alegi cum îţi trăieşti viaţa, cu cine ţi-o împarţi, ce faci pentru a-ţi câştiga existenţa. Lucrurile aceste nu doar se întâmplă, ci sunt o alegere şi o asumare. Când nu există nicio direcţie, lupta se transformă într-o zbatere, apanajul frustrării... al nemulţumirii. E dificil să accepţi disconfortul, dacă nu există un scop, iar viaţa doar ţi se întâmplă. E dificil să accepţi presiunea unei relaţii sau a unui loc de muncă, chiar şi provocarea de a avea copii, dacă toate aceste evenimente nu se intersectează cu nişte obiective personale asumate şi sunt doar nişte coincidenţe stupide.  

Pentru cine a văzut “The theory of everything”,  mai mult decât o poveste de viaţă incredibilă, este o lecţie despre asumare şi stoicism. Genul de lecţii pe care le apreciez din ce în ce mai mult în ultima vreme, tocmai pentru că mă asurzeşte valul de mesaje pozitiviste şi superficiale, la fel cum îmi provoacă rău lamentările continue, mă obosesc şi mă storc de energie. Vrem să obţinem totul, fără cel mai mic disonfort. Simplul fapt că ne trezim dimineaţa, ni se pare un argument suficient pentru a obţine tot ce ni se pare că ni se cuvine.  Dar nu lucrăm deloc la propriile motivaţii şi sensuri. 

Iarna în Toscana

Iarna, Toscana este intimă, prietenoasă, cu turişti de-ai casei (italieni) şi cu mai mult verde decât aş fi crezut. Lipsesc viile coapte de toamnă sau copacii înfloriţi, pe dealuri primăvăratice, dar ai la schimb un soare molatec, sub care te plimbi liniştit şi fără griji, cu o densitate mică de oameni pe metru de destinaţie turistică, cu excepţia Florenţei, care este plină în orice anotimp te-ai afla. 

Mă ştiţi că îmi place Italia, pentru că are cea mai bună cafea din lume, care tot timpul se bea cu ceva dulce lângă, pentru că are clima perfectă, e uşor să înţelegi ce se vorbeşte şi înveţi cuvinte frumoase, mănânci bine şi tot timpul ai ce să descoperi, pentru că te simţi ca acasă, într-un fel unic, de vacanţă. M-am îndrăgostit iremediabil de coasta Amalfi şi de Capri, într-o primăvară, am surprins în primele zile din anul trecut o Veneţie superbă şi o Verona scăldată în soare, m-am minunat de Taormina şi m-am desfătat cu cannoli în Sicilia, m-am plimbat neobosit pe străzile Romei, prin piaţetele mici şi cochete - o oază pitorească în gălăgie şi aglomeraţie, am ajuns şi prin Torino şi am văzut începutul de Alpi, dar nicio zonă nu mi-a plăcut mai mult ca Toscana. Nu un oraş anume, ci dealurile şi priveliştile care le leagă. Pe lângă Florenţa, unde arta te aşteaptă la fiecare pas, sunt nenumărate oraşe în care să-ţi petreci liniştit câteva ore, colindând străzi şi magazine, dar drumurile, dealurile şi satele italieneşti răsfirate, îţi aduc adevărata Toscana.

În partea de nord, am pornit de la cunoscutele Pisa, Florenţa şi Lucca, am urcat la piaţa Michellangelo la ceas de seară, unde am prins o înserare superbă peste Florenţa luminată şi am traversat de câteva ori Ponte Vecchio, iar în Luca nu am ratat o plimbare pe zidurile oraşului. 

Partea cea mai frumoasă a început, însă, când un drum de trei ore s-a dublat ca timp pentru că nu ne-am abţinut să ne oprim şi să admirăm fiecare privelişte, îndreptându-ne spre inima Toscanei. Am făcut un popas în Montepulciano, o "cetăţuie" construită pe dealuri, în care trăiesc o mână de negustori şi manufacturieri autentici. Într-un final, pe seară, am ajuns în Sorano şi am descoperit un oraş medieval, mic, autentic, care părea nelocuit, Restaurantele se închideau pe la 10, am fost printre ultimii clienţi într-o bodegă în care m-am simţit ca în nopţile vechi de iarnă, când se dădea stingerea devreme şi fiecare se punea în casă la sobă. În Toscana, spre deosebire de alte locuri din Italia, nu am avut "experienţe turistice" în restaurante. Bucătăria a rămas destul de autentică în zonă, cu puţine feluri de mâncare, dar gustoase. 

Dimineaţa, ne-a trezit o cafea mare şi minunatul gem de portocale din care se fac tartele tradiţionale din zonă - practic, descoperirea cea mai dulce din Toscana - şi ne-am dus să testăm băile termnale naturale la Cascate del Mulino. De altfel, Toscana este împânzită de astfel de locuri şi, după cum vă puteţi da seama, au fost create şi o mulţime de spa-uri în zonă. Ultima zi în partea de sud am petrecut-o în Pitigliano, poate cea mai frumoasă şi autentică localitate medievală pe care am ajuns să o vedem noi în Toscana, care îţi aduce, de pe stâncile de pe care este aşezată, dealurile verzi mai aproape, 

În ultima parte ne-am întors spre nord, şi ne-am oprin în San Casciano, aproape de Florenţa. De aici, am vizitat Siena şi Monteriggioni, împânzit de turnuri şi muzee, de la muzeul vinului, la cel al torturii. Un orăşel pe care în maxim o oră îl străbaţi pe de-antregul, dar unde merită să poposeşti, mai ales la muzeul vinului, unde te aşteptă, pe lângă un pahar de Chianti, şi o nouă privelişte frumoasă. 

Cam despre asta este Toscana, despre privelişti şi linişte. Şi despre această melodie veselă :)