M-am tot ferit să scriu de cupluri, căsnicii şi alte bazaconii ale vieţii în
doi din simplu motiv că mi se pare că trebuie să te-ajungă bătrâneţea să poţi
să îţi expui asftel de opinii. Ca un disclaimer, ce scriu aici e mai mult din
ce am citit şi observat, foarte puţin din ce am trăit.
Sunt pe piaţă, dacă v-a mânat vreodată curiozitatea în această direcţie, o
sumedenie de cărţi despre cum să fii mai fericit în cuplu. Ei bine, eu am fugit
mult timp de toate „how to”-urile care mi se perindau în faţa ochilor,
indiferent că era vorba de relaţii, succes în viaţă, leadership, sau orice
altceva mai poţi atinge în zece paşi şi trei mişcări. În ultimii ani, însă,
mi-am mai reevaluat această atitudine de respingere. În continuare nu cred că
ţi se schimbă viaţa dacă citeşti o carte, dar cred că poţi extrage câteva
lucruri utile. Iar în ceea ce priveşte psihologia practică şi pe înţelesul tuturor,
cred că are rolul ei.
Ultima carte care mi-a picat în mână, „Cele cinci limbaje ale iubirii”
(Gary Chapman), nu mi s-a părut nici comprehensivă, nici panaceu. Însă am
extras din ea o idee majoră, întâlnită
şi în alte cărţi, de specialitate sau de masă, o banalitate, de altfel, dar
plină de beneficii, dacă ţi-o însuşeşti: oamenii sunt diferiţi. Şi da, cam aici
se opreşte totul, doar că înseamnă un pic mai mult decât pare. Suntem diferiţi
în modul în care iubim, în modul în care interpretăm viaţa, în felul în care
înţelegem gesturile celor de lângă noi.
Tocmai de aceea, psihoterapeuţii sistemici sunt îndrăgostiţi de un concept care
se numeşte „recadrare”, adică punerea
aceloraşi fapte într-o altă perspectivă, tocmai pentru a reuşi să scoţi omul
din cercul vicios în care se perindă.
Ce zice Chapman, pe scurt, este că fiecare are un limbaj propriu prin care
înţelege şi îşi exprimă dragostea, învăţat în fragedă copilărie. El le-a
rezumat la 5: cuvintele
de încurajare, timpul petrecut alături de cel drag, cadourile, serviciile şi
contactul fizic. În cuplu, după ce dispare euforia îndrăgostirii, apar
problemele. Iar la baza acestora, ar sta aceste limbaje diferite. Dacă iubitul
îşi face de mâncare, pentru că înţelegerea lui asupra modului de a-şi manifesta
afecţiunea este reprezentată de servicii, dar tu te simţi neiubită pentru că nu
te ascultă, explicaţia ar fi destul de simplă: aveţi limbaje diferite de exprimare a
dragostei. Rezultatul e simplu de ghicit şi deja ne putem imagini ce certuri,
ţipete şi lacrimi se adună, fără ca nevoile de bază să fie conştientizate şi
exprimate.
Alţi autori ne explică,
într-o perspectivă mai vastă, lucruri la fel de simple, şi anume că înţelegerea
noastră asupra unor concepte precum dezordine, lipsă de atenţie sau timp s-ar
putea să fie total diferită de cea a partenerului. Dacă pentru tine dezordine înseamnă că sunt
firmituri pe masă, celălalt s-ar putea să nu înţeleagă o iotă când îi reproşezi
neimplicarea, dacă pentru el firmiturile sunt o normalitate.
Trecând de la umor şi
bagatelizare la lucruri mai serioase, cam toţi psihoterapeuţii admit că
schimbarea partenerului de cuplu nu este tot timpul o soluţie şi ar fi bine, totuşi, să
învăţăm cum se construieşte o relaţie sănătoasă. Iar separarea nu este întodeauna
rezolvarea nu pentru că nu ai fi îndreptăţit să te duci în această direcţie, ba
chiar uneori e cea mai bună, ci pentru că următorul partener s-ar putea să fie
fix la fel ca cel prezent. Pentru că aşa pare să fie viaţa, până când noi nu
devenim alţii, cei din jur vor fi la fel, chit că se numesc altfel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu