Cărţi şi idei despre relaţii şi mini-revelaţii

M-am tot ferit să scriu de cupluri, căsnicii şi alte bazaconii ale vieţii în doi din simplu motiv că mi se pare că trebuie să te-ajungă bătrâneţea să poţi să îţi expui asftel de opinii. Ca un disclaimer, ce scriu aici e mai mult din ce am citit şi observat, foarte puţin din ce am trăit.

Sunt pe piaţă, dacă v-a mânat vreodată curiozitatea în această direcţie, o sumedenie de cărţi despre cum să fii mai fericit în cuplu. Ei bine, eu am fugit mult timp de toate „how to”-urile care mi se perindau în faţa ochilor, indiferent că era vorba de relaţii, succes în viaţă, leadership, sau orice altceva mai poţi atinge în zece paşi şi trei mişcări. În ultimii ani, însă, mi-am mai reevaluat această atitudine de respingere. În continuare nu cred că ţi se schimbă viaţa dacă citeşti o carte, dar cred că poţi extrage câteva lucruri utile. Iar în ceea ce priveşte psihologia practică şi pe înţelesul tuturor, cred că are rolul ei.

Ultima carte care mi-a picat în mână, „Cele cinci limbaje ale iubirii” (Gary Chapman), nu mi s-a părut nici comprehensivă, nici panaceu. Însă am extras din ea o idee majoră,  întâlnită şi în alte cărţi, de specialitate sau de masă, o banalitate, de altfel, dar plină de beneficii, dacă ţi-o însuşeşti: oamenii sunt diferiţi. Şi da, cam aici se opreşte totul, doar că înseamnă un pic mai mult decât pare. Suntem diferiţi în modul în care iubim, în modul în care interpretăm viaţa, în felul în care înţelegem  gesturile celor de lângă noi. Tocmai de aceea, psihoterapeuţii sistemici sunt îndrăgostiţi de un concept care se numeşte  „recadrare”, adică punerea aceloraşi fapte într-o altă perspectivă, tocmai pentru a reuşi să scoţi omul din cercul vicios în care se perindă.

Ce zice Chapman, pe scurt, este că fiecare are un limbaj propriu prin care înţelege şi îşi exprimă dragostea, învăţat în fragedă copilărie. El le-a rezumat la 5:  cuvintele de încurajare, timpul petrecut alături de cel drag, cadourile, serviciile şi contactul fizic. În cuplu, după ce dispare euforia îndrăgostirii, apar problemele. Iar la baza acestora, ar sta aceste limbaje diferite. Dacă iubitul îşi face de mâncare, pentru că înţelegerea lui asupra modului de a-şi manifesta afecţiunea este reprezentată de servicii, dar tu te simţi neiubită pentru că nu te ascultă, explicaţia ar fi destul de simplă:  aveţi limbaje diferite de exprimare a dragostei. Rezultatul e simplu de ghicit şi deja ne putem imagini ce certuri, ţipete şi lacrimi se adună, fără ca nevoile de bază să fie conştientizate şi exprimate.

Alţi autori ne explică, într-o perspectivă mai vastă, lucruri la fel de simple, şi anume că înţelegerea noastră asupra unor concepte precum dezordine, lipsă de atenţie sau timp s-ar putea să fie total diferită de cea a partenerului.  Dacă pentru tine dezordine înseamnă că sunt firmituri pe masă, celălalt s-ar putea să nu înţeleagă o iotă când îi reproşezi neimplicarea, dacă pentru el firmiturile sunt o normalitate.  

Trecând de la umor şi bagatelizare la lucruri mai serioase, cam toţi psihoterapeuţii admit că schimbarea partenerului de cuplu nu este tot timpul o soluţie şi ar fi bine, totuşi, să învăţăm cum se construieşte o relaţie sănătoasă. Iar separarea nu este întodeauna rezolvarea nu pentru că nu ai fi îndreptăţit să te duci în această direcţie, ba chiar uneori e cea mai bună, ci pentru că următorul partener s-ar putea să fie fix la fel ca cel prezent. Pentru că aşa pare să fie viaţa, până când noi nu devenim alţii, cei din jur vor fi la fel, chit că se numesc altfel.

Diferenţa între a fi o insectă şi a fi un om

Există o filosofie de viaţă în lumea de astăzi, din ce în ce mai răspândită, care promovează o existenţă lipsită de suferinţă şi sacrificii, o fericire stupidă, la kilogram, venită dintr-o programare facilă, făcută în faţa oglinzii, ca la un salon de înfrumuseţare. Acest “sunt fericit”, lipsit de valoare şi de substanţă, se rezumă la a un “a avea” cantitativ şi egocentric,  care nu lasă nico urmă în spate, e doar o bulă care se poate sparge în orice moment.

Există o mare diferenţă între a aborda viaţa cu stoicism şi a o aborda cu o lejeritate stupidă prin care îţi desconsideri existenţa. Aşa cum există o diferenţă majoră între a accepta suferinţa şi a te lupta cu ea la infinit, deşi prezenţa ei este, poate, cel mai natural lucru. Nu există evoluţie fără suferinţă, iar lupta cu ea nu provoacă decât o durere aparent mai uşoară, dar mai prelungă, pe care nu o poţi localiza sau vindeca, pentru a putea să treci la următorul nivel al existenţei tale.

Orice poveste de viaţă remarcabilă vine la pachet cu sacrificii majore, cu suferinţe –unele vindecabile, altele pe care le păstrezi pentru totdeauna. Iar asumarea este constanta acestei evoluţii. Dacă lucrurile doar ţi se întâmplă, dacă nu ai nimic de spus în propria ta existanţă şi doar aştepţi evenimente excepţionale, vei trăi într-o continuă aşteptare, ca o insectă la soare. Doar că un gândac nu are ce să aştepte, el este mai mult sau puţin intact din momentul în care apare, până când dispare. În schimb darul pe care îl are specia umană este acela că poate să aleagă. Modul în care îţi trăieşti viaţa este o alegere. Alegi cum îţi trăieşti viaţa, cu cine ţi-o împarţi, ce faci pentru a-ţi câştiga existenţa. Lucrurile aceste nu doar se întâmplă, ci sunt o alegere şi o asumare. Când nu există nicio direcţie, lupta se transformă într-o zbatere, apanajul frustrării... al nemulţumirii. E dificil să accepţi disconfortul, dacă nu există un scop, iar viaţa doar ţi se întâmplă. E dificil să accepţi presiunea unei relaţii sau a unui loc de muncă, chiar şi provocarea de a avea copii, dacă toate aceste evenimente nu se intersectează cu nişte obiective personale asumate şi sunt doar nişte coincidenţe stupide.  

Pentru cine a văzut “The theory of everything”,  mai mult decât o poveste de viaţă incredibilă, este o lecţie despre asumare şi stoicism. Genul de lecţii pe care le apreciez din ce în ce mai mult în ultima vreme, tocmai pentru că mă asurzeşte valul de mesaje pozitiviste şi superficiale, la fel cum îmi provoacă rău lamentările continue, mă obosesc şi mă storc de energie. Vrem să obţinem totul, fără cel mai mic disonfort. Simplul fapt că ne trezim dimineaţa, ni se pare un argument suficient pentru a obţine tot ce ni se pare că ni se cuvine.  Dar nu lucrăm deloc la propriile motivaţii şi sensuri.