Diferenţa între a fi o insectă şi a fi un om

Există o filosofie de viaţă în lumea de astăzi, din ce în ce mai răspândită, care promovează o existenţă lipsită de suferinţă şi sacrificii, o fericire stupidă, la kilogram, venită dintr-o programare facilă, făcută în faţa oglinzii, ca la un salon de înfrumuseţare. Acest “sunt fericit”, lipsit de valoare şi de substanţă, se rezumă la a un “a avea” cantitativ şi egocentric,  care nu lasă nico urmă în spate, e doar o bulă care se poate sparge în orice moment.

Există o mare diferenţă între a aborda viaţa cu stoicism şi a o aborda cu o lejeritate stupidă prin care îţi desconsideri existenţa. Aşa cum există o diferenţă majoră între a accepta suferinţa şi a te lupta cu ea la infinit, deşi prezenţa ei este, poate, cel mai natural lucru. Nu există evoluţie fără suferinţă, iar lupta cu ea nu provoacă decât o durere aparent mai uşoară, dar mai prelungă, pe care nu o poţi localiza sau vindeca, pentru a putea să treci la următorul nivel al existenţei tale.

Orice poveste de viaţă remarcabilă vine la pachet cu sacrificii majore, cu suferinţe –unele vindecabile, altele pe care le păstrezi pentru totdeauna. Iar asumarea este constanta acestei evoluţii. Dacă lucrurile doar ţi se întâmplă, dacă nu ai nimic de spus în propria ta existanţă şi doar aştepţi evenimente excepţionale, vei trăi într-o continuă aşteptare, ca o insectă la soare. Doar că un gândac nu are ce să aştepte, el este mai mult sau puţin intact din momentul în care apare, până când dispare. În schimb darul pe care îl are specia umană este acela că poate să aleagă. Modul în care îţi trăieşti viaţa este o alegere. Alegi cum îţi trăieşti viaţa, cu cine ţi-o împarţi, ce faci pentru a-ţi câştiga existenţa. Lucrurile aceste nu doar se întâmplă, ci sunt o alegere şi o asumare. Când nu există nicio direcţie, lupta se transformă într-o zbatere, apanajul frustrării... al nemulţumirii. E dificil să accepţi disconfortul, dacă nu există un scop, iar viaţa doar ţi se întâmplă. E dificil să accepţi presiunea unei relaţii sau a unui loc de muncă, chiar şi provocarea de a avea copii, dacă toate aceste evenimente nu se intersectează cu nişte obiective personale asumate şi sunt doar nişte coincidenţe stupide.  

Pentru cine a văzut “The theory of everything”,  mai mult decât o poveste de viaţă incredibilă, este o lecţie despre asumare şi stoicism. Genul de lecţii pe care le apreciez din ce în ce mai mult în ultima vreme, tocmai pentru că mă asurzeşte valul de mesaje pozitiviste şi superficiale, la fel cum îmi provoacă rău lamentările continue, mă obosesc şi mă storc de energie. Vrem să obţinem totul, fără cel mai mic disonfort. Simplul fapt că ne trezim dimineaţa, ni se pare un argument suficient pentru a obţine tot ce ni se pare că ni se cuvine.  Dar nu lucrăm deloc la propriile motivaţii şi sensuri. 

Suntem la fel

M-am gândit obsesiv de mult la ea în seara aceea. Am dramatizat şi am romantizat, în capul meu, o experienţă pe care nu o poti ghici, nici cu ochii minţii, nici cu inima. Şi m-am tot intrebat: de ce? Ce rol am eu în povestea asta? Nu mă leagă nimic, dar parcă aş fi fost acolo.

Mi se intamplă, dar nu mă atinge. Parcă eram eu cea care speram ca, măcar acum, în acest moment în care viaţa se joacă cu moartea, mă voi izbăvi. Şi voi găsi "acel ceva", pe care nu eu, ci ea îl caută. În dragostea care a îmbrăcat-o, apoi a izbit-o, goală, la pământ. În forţa care i-a mânat paşii. În toate lucrurile pe care le-a înălţat, frumos, de la pământ spre cer. Acel "ceva" pe care, într-un moment de nebunie, a crezut că l-a găsit în ochii tăi.

Dar nu, nu eram eu. Toate lucrurile acestea erau paralele cu mine. Se întâmplau, treceau pe lânga mine... aşa cum trece trenul prin gară. Dar aşa mi-am imaginat, pentru câteva secunde, care s-au strecurat în mine ca o viaţă de om. Aşa mi s-a părut. Trist. Îngrozitor de trist. 

Sub manta de învingător vedeam omul mic cum se strânge, încovoiat. Şi m-am gândit şi la mine, evident. Şi m-am gândit la noi toţi, care purtăm cu noi încercări mai mici sau mai mari. La cum, uneori, ne simţim puternici şi victorioşi. Şi la cum, câteodată, tremurăm din toate încheieturile, iar pământul întreg ne fuge de sub picioare. Nu e nimic de zis, nimic de facut.

Şi m-am mai gândit la ceva. La cum TREBUIE să fie mereu bine. La cum TREBUIE să fii mereu puternic. Până când te dor picioarele, te dor genunchii, te dor coatele, te dor toate încheieturile, te doare maxilarul de la atâta încleştare şi, cel mai mult şi mai mult, te doare sufletul. Sufletul? Da, sufletul. 

În sufletele noastre, toţi suntem la fel.

by David Hamilton

Gânduri "zen"

Ne ţinem agăţate gândurile precum hainele vechi, aruncate în fundul dulapului, de care ne vine greu să ne despărţim. Le ţinem strâns şi le reîmprospătăm, deschizând cutia cu argumente, cu dreptate şi nedreptate. Dacă le-am lăsa să treacă, iar pe noi ne-am lăsa să trăim doar bucuria, atât cât e ea, doar tristeţea, dar nu şi dezamăgirea, ne-am vindeca mai usor. Uşor de zis, greu de făcut. Ţin în fundul dulapului haine nepurtate de ani de zile, gânduri scrijelite din liceu, opinii nefolositoare şi oameni lângă care nu mai cresc.

Pietrele rămân pietre nu pentru că opresc apa, ci tocmai pentru că o lasă să curgă. Cam asta ar trebui să facem şi noi cu gândurile, să le lăsăm să treacă. 

Dar tocmai de aici vine provocarea. Iar noi tot căutăm acel “zen”, despre care nu ştim prea multe. Pentru că a fi “zen” (şi vorbesc acum de sensul exclusiv popular al termenului) nu înseamnă a te preface că nu îţi mai pasă, nu înseamnă că nu ai fost trist, rănit sau singur. Înseamnă că ai fost, dar ai lăsat să treacă. Ceea ce face suferinţa mai scurtă.

Din păcate pentru liniştea noastră sufletească, acest "zen" nu se câştigă într-o vacanţă. Nu se cumpără. Nu are valoare comercială, chiar dacă simpla lui căutare poate produce o schimbare. Aşa cum provocarea nu vine doar din a iubi şi a te bucura că iubeşti, ci din a fi capabil să iubeşti după ce ai fost dezamăgit sau rănit. Vine din a ierta şi a lăsa să treacă.

E ca în povestea lui Alioşa, care descoperă că sfinţenia nu o atingi pe un vârf de munte, izolat de oameni, ci în mijlocul lor. Aşa că…lasă să treacă…

Fluturi şi zâmbete

Înghiţim fluturi. Îi facem gem pe pâine, salată de crudităţi. Fluturi care să ne umple viaţa. Să ne scape de liniştea angoasantă, de deciziile grele...de noi. Îi facem avioane şi bărci, să ne treacă peste mări şi ţări. De ne-ar putea îndeparta de tot....de noi.

Fluturii ne fac să fugim. Şi fluturii trec.

Adevarata poezie stă într-un zâmbet cald, o îmbraţişare venită din suflet, care nu cere la schimb decât tot o îmbrăţişare. Echilibrul stă în căldură. Nu în furtună, nu în alertă.

O legătură autentică, nu e un fluture, e o albină. Îţi lasă un gust dulce, nu un gol.

Nu îţi găsi sensul în culori trecătoare.

Nu fi romancier de dragul de a scrie poveştile altora pe inima ta.

Vorbe de adio

Tu eşti singura pedeapsă pe care mi-o mai pot aplica. Singura sursă de regrete. Cu cât mi se spune că trebuie să regret mai mult, cu atât mă apropii mai tare... de tine. Nu imi găsesc surse de vinovăţie în altă parte. Aşa că tu ai rămas suma trecutului meu. Eşti tot ce mă mai ţine în loc.  

Tu avertizez! Eşti, pentru a putea să dispari! 

Nu mi-e frică de respingere, mi-e frică de incertitudine. Mi-e frică de mine, când mă las să mă pierd.

Tu eşti pierdut, eu nu te voi salva. 

N-avem amintiri, nici viitor.  

Te-ai speriat. Ai vrut putin, te-ai trezit cu mult. Acum fugi şi mă bucur. E cel mai bun lucru pe care l-ai putea face. 

Te încrancenezi în latura ta superficială. Habar n-ai cum e să mai fii tu. Şi pentru asta mi-e milă de tine. Te compătimesc, dar sper să-mi fii o lecţie bună. 

Ţi se pare că ai trasat limite, dar ai uitat toate graniţele pe care le-ai distrus. Acum ţi-e frică. Eşti laş. Dar nu e dreptul meu să te judec, nici datoria mea să te fac mai curajos. 

Cele mai mari greseli pe care le-am facut nu au venit din ce mi-am dorit, ci din ce nu am stiut ca vreau, din faptul ca nu am acceptat ca vreau, din faptul ca nu am cerut. 

Te-ai gândit vreodată că ai putea să contribui astfel la viaţa cuiva? Tu, care îi inveţi pe toţi să se piardă, să fie nemulţumiţi, sa creadă că sunt mult, dar de fapt să fie atât de puţin? Tu, care ştii atât de bine cum e să nu fii tu? 

Brides...just something old

Fetele au obsesia nunţii. Fie că au vrut-o, fie că nu, au ştiut cum îşi doresc să fie. Nuntă sau petrecere, mică sau mare, de prinţese sau nu, toate aceste idei, la care nici nu părea că s-au gândit, devin, în momentul cu pricina, foarte clare. De la prietene la cunoştinţe, niciuna nu a trecut nevătămată de sindromul "bridezilla", măcar aşa,  pasager, câteva zile. Cel mai mult mă amuză discuţiile de genul: "Eu nu îmi doresc nuntă". Apoi intri în detalii: "Aş vrea o petrecere, cu puţini invitaţi, la mare". Oricât ne minţim, majoritatea ştim perfect ce ne dorim. Iar cele care se dau de ceasul morţii că nunta nu e importantă pentru ele, îşi pun rochii albe la nunţile altora.

Dorinţa de perfecţiune a viitoarelor mirese, pe care nu am înteles-o nici la mine, pare, la prima vedere, principala problemă. De parcă toate relele se evaporă în acest moment magic al măritişului, de parcă relaţia imperfectă devene perfectă, cu o baghetă fermecată. De parcă cineva merge la sală şi ţine regim în locul tău. De parcă presiunea şi stresul unui nou început sunt doar un norişor, mic şi pufos, care ţine loc de diademă.

Ei bine, se pare că lucrurile sunt uşor mai complicate. Nu pentru că un act schimbă totul, ci pentru că ţi-l asumi. Îţi asumi să crezi că va funcţiona pentru că, hai să fim serioşi!, nici un om sănătos la cap nu se căsătoreşte cu actele de divorţ în buzunarul de la spate. Aşa că te gândeşti: îl voi suporta toată viaţa, îl voi iubi toată viaţa, am pentru ce să lupt? Şi aşa începe procesul de educare. Încercarea de a-l schimba pe celălat pentru a scăpa de propriile anxietăţi.

Iar nunta nu este, de multe ori, decât un spaţiu de desfăşurare simbolică a acestor frici. Ce flori pun pe masă? Aaaa, nu te interesează? Niciodată nu te va interesa nimic. Nu eşti de acord să nu servim friptură? Niciodată nu vei ţine cont de părerea mea. Nu te implici? Tot timpul voi face lucrurile singură.

Cu acest arsenal de anxiete, sunt rare cazurile în care acei doi să îşi depăşească fricile la unison, fără scântei. Ori sunt beţi de dragoste, în spiritul începutului, şi vai ce-i aşteaptă, ori au trecut deja prin împărţirea acestor roluri şi prin războiul poziţionării, undeva pe la mijlocul relaţiei. Pentru că orice schimbare în viaţa unui om este o criză, care acceptată şi internalizată, se transformă în evoluţie. În caz contrar, în opusul ei, Aşa că hai să terminăm cu "bullshit-ul" de totul e la fel şi să nu ne mai minţim singuri cu basme şi reviste de doi lei, 

De-a labirintul

M-au înfricoşat dintotdeauna locurile necunoscute... de pe vremea când citeam poveşti cu zmei şi fără arme să-i învingi. Mi-am tot căutat arme pentru tot felul de trăiri stranii şi frici bizare, dar toate s-au dovedit un placebo cu efect pe term scurt, inutil si iluzoriu... Dar simpla confruntare mi-a făcut paşii mai siguri în nopţile însingurate în care te pierzi.

Când l-am citit pe Cărtărescu şi-ale lui poveşti anxioaso-fantastice despre Bucureşti, experimentasem prea puţin rătăcirea şi îmi adăpasem prea puţin imaginaţia cu ea. Poate doar tunelul, întunericul, îmi alimentau această frică sigură pe care, fără îndoialî, o port demult. Însuşi reperul cel nelipsit şi stupid care ne face loc, cu ale lui idei false, pe drumul cel necunoscut, l-am demontat pe undeva pe drum, în căutarea relativismului perfect. Şi-aşa am rămas cu umbra lui de gât, urmărindu-l ca o toantă.

Chiar drumurile bătute mai demult, memorate cu o sevă nebună ce ţine loc de aer, le-am refulat conştiincios, odată ce le-am schimbat cu unele mai noi si mai venerabile. 

Am păşit sigur, cu direcţia bine trasată, dar strazile înguste şi bifurcate m-au zăpacit pe parcurs şi m-au condus ba ma jos, ba mai sus. Deşi nodul în piept mi se instalase inevitabil, m-am lăsat amuzată de Dionisie Lupu, care se împletea frumos cu toamna şi trăia liniştit sub un salcâm tăcut şi plângăcios. M-am lăsat dusă alandala, fără niciun parc găsit, fără nicio dorinţă de-a mai găsi ceva, ci doar confruntată cu un labirint uriaş, ale cărui limite le intuiam prea bine, dar ale cărui căi mă speriau şi mă adânceau, prin propria panică, în anxietate. O anxiete frumoasă. de altfel, pentru că nu era greu de învins. Era mai degrabă un joc de copii aflaţi în căutarea locului magic. 

Ca în orice loc plin de contraste, pe măsură ce mergeam, casele frumos spoite, cu aer vechi şi copaci frumos aşezaţi de jur împrejur, au fost înlocuite cu străzi ce tineau loc de gunoi, cu rufe puse la uscat ca un paravan pentru casele dărăpănate din spate, cu fustele lălâi care se plimbau printre câini ogari, care mergeau în turmă către niciunde. O distanţă de câţiva paşi m-a purtat mai departe de ceea ce părea totuşi familiar şi m-am găsit înfruntând străzile înguste cu frica copilului pierdut, rătăcit...eu în mine însămi. M-am regăsit în imaginea absurdă a necunoscutului, a bizarului, a cuvântului departe în care nu mai puteam să mă caut. Am urmat nume de poeţi, ocolindu-mi instinctele, cautând să revin în cunoscut. Pentru că, în cele din urmă, chiar şi în plecarea nebunească către o poveste nebanuită, salvatoare, căutam tot cunoscutul. Ne e frică de ceea ce nu mai suntem, de ceea ce am pierdut undeva, pe drum, cândva, pentru că nu ştim precis când.

Nu mă întreba acum unde sunt, pentru că nu ştiu şi s-ar putea să nu mă prind degrabă. Va mai trece vreme şi voi mai căuta străzi, până le cele bune, poate, daca chiar există un loc unde ne străduim să ajungem şi daca nu sunt doar paşi pe care trebuie să îi facem. Aşa cum i-am executat azi. în bătaia de bliţ a soarelui, în tot felul de ascunzişuri pline de praf şi poveşti.

Futilităţi

Nu cred în amintiri. Amintirile nu există. Ne înverşunăm să le păstram. Uneori le rememoram cu obstinaţie, doar-doar nu s-or mai dezlipi vreodată de noi. Dar, în fapt, ele nu sunt nimic. Pentru că vine o clipă în care totul se duce. Devine inutil să-ţi mai aminteşti.

Principala luptă e uitarea. Uitarea de sine. Iar uneori te forţezi să rămâi acolo unde erai. Ţi se pare că nu vei uita niciodată, dar de fapt te lupţi să nu uiţi. Pentru că nu vrei să mergi mai departe. Vrei să rămâi acolo unde eşti. Când de fapt e atât de natural şi inevitabil sî uiţi.

Vine o clipă când...toate momentele de fericire, de ură, de tristeţe, de dor... se destramă. Unul, câte unul. Te reintâlneşti cu ele într-un alt context când, pe nepusă masă, îţi dai seama că tot ccea ce ai uitat a revenit, într-o formulă otrăvitoare. Şi nu, asta nu poate fi o amintire. E un film mut la care te uiţi plângând. Te reîntâlneşti cu tristeşea de a fi, dar nu cu ce ai fost.

Vine o clipa când toate ţipetele, urletele de disperare, au fost încercarea ta de a nu uita, de a nu lăsa să treacă.

Sssssssssssssssssssssst

Vorbesc mult, apăsat, răstit. 

Nu mă poţi scoate din vorbele mele şi nici pe mine din ele. Dar vine o vreme când mai bine taci. Pentru că vorbele nu fugăresc timpul, nici nu-l ţin pe loc, doar îl fac să treacă. Aşa că, din cand în când, se pastrează tăcere. 

Nu se spune nimic. Nici serios, nici neserios, nici glumeţ, nici ironic. Se tace, pur şi simplu. Ca şi cum ai avea răbdare cu tine. Eşti într-un carusel care merge cu viteză şi-ţi intră prea mult aer în piept. Abia poţi respira. 

Şi se asteapta. Pentru că vremea alergatului trece, aşa cum trece şi vremea liniştii.

Sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssst

De-a număratelea

Bilanţurile nu rentează. Ar iesi, cum ar spune Sorescu: o femeie pe care am iubit-o şi cu aceeaşi femeie care nu m-a iubit fac zero. De aceea am dispreţuit contabilitatea. Pentru că cifrele mele nu se adună cum trebuie. Se înmulţesc. Se împart. Reapar şi dispar. Nu pot să trag linii negre şi groase. În lumea mea există continuări şi bolovani care se rostogolesc şi, mai devreme sau mai târziu, se opresc pe aceeaşi parte. Şi apoi se rostogolesc din nou. Nu poţi pune un bolovan care se rostogoleşte lângă unul care stă pe loc. Pur şi simplu, nu poţi!

Să spunem, de exemplu, că tu ai fi cifra şapte. N-aş şti ce să fac cu tine. Am ajuns abia la trei şi mai am de numărat, înmulţit şi împărtit până acolo. Aş putea să adun trei şi cu patru şi să ieşi tu. Dar până să le potrivesc eu, tu te schimbi din nou. Şi ai putea fi... cifra doi. Dar mie nu-mi mai place cifra doi. M-a încurcat când trebuia să iasă un rezultat impar, iar eu aveam numai numere pare. Dacă tot e să rămân la o cifră, mai bine aş spune unu. Dar nu ai idee câti de doi şi trei şi o mie pot iesi din unu. As putea sa adun vorbele. Dar cele mai importante nu se spun. Sau se spun rar şi apăsat, iar atunci se ridică la puterea a patra. Sau zambetele şi lacrimile. Dar n-au fost întotdeauna constante cu mine. Nici eu cu ele. Deci nu pot deveni cifre.

O vreme mi-a plăcut numărătoarea. Am numărat nasturi. Apoi bile: albastre şi rosii. Pe primul rând zece roşii... pe umătorul, nouă roşii... şi apărea o albastră. Apoi două albastre, până se ajungea la zece. Le mutam dintr-o parte în alta, încarcând să le dau o formă mai clară. Pac! La prima mişcare, se făceau la fel. 

Mai târziu, am învăţat să număr tot felul de lucruri. Oameni, copaci, scaune, case. Şi m-am apucat să număr totul. Aşa am ajuns să număr trenurile. Erau două la număr. Unul se ducea într-o parte, celălalt în cealaltă. Se pierdeau unul de altul. Gara rămânea goală. Şi m-am gândit să număr serile: seara unu, seara doi... Cred ca au fost vreo şapte în vara aia. O vreme mi-am amintit tot. Cum a venit. Ce a spus. Cum m-a întrebat. Cum nu i-am răspuns. După care am început să încurc serile între ele, iar din cuvinte am facut un puzzle. Învârteam mereu literele, să lungesc jocul.

Cu timpul, am început să număr săptămânile. Apoi lunile şi anii. Acum nu mai număr nimic. Mi-au rămas nişte cifre aruncate în cap şi nişte ani care se adună singuri. M-am specializat pe ecuaţii. Mai ales că am descoperit şi virgulele. Iar cu virgule nu iese niciodată o cifră rotundă. Aşa că... mă plimb dintr-o ecuaţie în alta. Ba pun multe numere înşirate şi iese zero (şi atunci, bineînţeles, dau vina pe tine), ba se ridică la putere fără să-mi dau seama, ba încep să se împartă pe nevăzute.

Asa ca mai bine ar ramane cateva momente. "Cateva momente cand era sa fim fericiti. Cateva momente cand era sa fim frumosi. Cateva momente cand era sa fim geniali".

Să mergem

Unu, doi, trei, şi! Ultimele mele drumuri au fost grăbite. M-am grăbit să merg, să adun, să uit. Mai ales, să uit! Dacă iau la socoteala ultimii doi ani, uitatul a fost cuvântul de ordine.

În Istanbul mi-am impachetat frumos inima făcută ţăndări, am lipit-o cu baclava şi cu alte însiropături prea dulci, iar la final am stropit-o cu ceai. I-am spus: gata, acum mergem din nou la drum! Cu atâtea zaharuri la bord, era greu să stea niţel pe loc. Aşa că, deşi n-a uitat destul, a zvâcnit din nou cu putere şi a mai crăpat pe ici, pe colo.

Rănită, am dus-o să-i arăt case de poveşti, cu pitici ieşiţi de sub pământ, care se pricepeau de minune la gâdilat tălpile. Ne-am pus pe mers grăbit, zburând cu ochii ici şi colo. Am mers prea frumos printre castele de păpuşi vorbitoare şi ne-am urcat pe dealuri prea înalte să ne putem potoli imaginaţia. E clar că de la Barceona mi se trage visatul prea mult, de-am alunecat sub pat şi am făcut cucuie încercând să mă ridic. Mi-am dat şi bobârnace să mă potolesc, de mă doare şi acum capul.

Vara a fost călduroasă şi statică. Nu mi-a placut de ea, nici ei de mine. Am aşteptat-o repede, să treacă, ca prea mă dizolvam în neştire. Aşa că nu-mi amintesc de ea. Să mă lase în pace! Mi-a plăcut mai mult să aştept Crăciunul. Aşa că, după prea mult insipid, indor şi incolor, am poposit printre Moşi Crăciuni de Ciocolată. aruncaţi prin porturi unde îngheţam cu o cană de vin fiert în mână, cu vorbe frumoase şi vesele. Şi ce dacă eram îngheţatî? Există mereu destul timp să o luăm de la capăt şi să ardem în neştire.

Şi am continuat să-mi îngheţ gândurile şi trecutul. Habar n-ai cum. Habar n-ai în ce lume. Habar n-ai cât de tăcut şi placid. Ca un vânt calm şi bun care trebuie să scuture toate bruienele. Apoi am ieşit la congelat gânduri. Într-o lume perfectă, prea perfectă, cu case prea bine conturate şi drumuri prea limpezi, bătute cu paşi repezi. Nu ştiu ce mai am exact de uitat, dar de amintit sunt prea multe. Fiecare amintire are rama ei.

Să mergem, deci, să mai strângem poveşti!

Vorbe de duh

Ador vorbele. Azi: "The bitch is back and I'm that bitch". Sau ieri "Amenintarea suprema: te scot din lista de mess" . Alaltaieri: "A couple of hours ago I've just finished to put my life in order and now it is such a mess again". Dar cum vorbele mele sunt mai mult contextuale uite unele mai intelepte si mai amuzante si foarte dragi mie (dintre cele clasice, bineinteles:) si o parte dintre cele care ma obsedeaza in ultima vreme).

Oh, as if you had no choice? There's a moment, there's always a moment, "I can do this, I can give into this, or I can resist it", and I don't know when your moment was, but I bet you there was one. - Closer, Alice

I don't love you anymore. Goodbye. - Closer, Alice

Well this is something new but it turns out it was borrowed too - Maximo Park, Books from Boxes

Voy a quedarme aquí todo el tiempo que haga falta. Estoy esperando la casualidad de mi vida, la más grande, y eso que las he tenido de muchas clases. Podría contar mi vida uniendo casualidades - Los amantes del Circulo Polar

Los disgustos de la vida hay que aceptarlos con buen humor porque igual que vienen.... se van...no pueden durar siempre. - Los amantes del Circulo Polar

I have nothing to declare except my genius - Oscar Wilde

I heard a story once - as a matter of fact, I've heard a lot of stories in my time. They went along with the sound of a tinny piano playing in the parlor downstairs. "Mister, I met a man once when I was a kid," it always began. - Casablanca

The truth is rarely pure and never simple - Oscar Wilde

I adore simple pleasures. They are the last refuge of the complex - Oscar Wilde

-Mrs Robinson, you're trying to seduce me. -Do you want me to seduce you? - The Graduate

I'm like cat here, a no-name slob. We belong to nobody, and nobody belongs to us. We don't even belong to each other. - Breakfast at Tiffany's

Every inflection and every gesture a lie, every smile a grimace. Suicide? No, too vulgar. But you can refuse to move, refuse to talk, so that you don't have to lie. You can shut yourself in. Persona

You know what's wrong with you, Miss Whoever-you-are? You're chicken, you've got no guts. You're afraid to stick out your chin and say, "Okay, life's a fact, people do fall in love, people do belong to each other, because that's the only chance anybody's got for real happiness." You call yourself a free spirit, a "wild thing," and you're terrified somebody's gonna stick you in a cage. Well baby, you're already in that cage. You built it yourself. And it's not bounded in the west by Tulip, Texas, or in the east by Somali-land. It's wherever you go. Because no matter where you run, you just end up running into yourself. - Breakfast at Tiffany's

Love is as contagious as a cold. It eats away at your strength, morale... If everything is imperfect in this world, love is perfect in its imperfection - Det sjunde inseglet

It's hell with women, and hell without. Best to kill them all while the fun lasts. - Det sjunde inseglet

The blues are because you're getting fat and maybe it's been raining too long, you're just sad that's all. The mean reds are horrible. Suddenly you're afraid and you don't know what you're afraid of.- Breakfast at Tiffany's

To be continued:)

Blame it on the moon

E ceva. Poate amintirile care imi placeau si acum nu le mai gasesc rostul. Poate anii care au trecut peste mine zgribulita si tacuta. Poate toate intrebarile la care am raspuns cu vitejie, desi nici acum n-as sti sa-ti dau raspunsul. Ceva lipseste. Poate tu, desi nu iti simt lipsa. Poate parcul, desi nu m-as plimba in el. Poate banca, nici nu mai stiu care. Poate vorbele, poate mainile, poate ochii fixati pe o creanga cu zapada. Poate toata turnura pe care a putut sa o aiba un moment de inconstienta.

Si nu reusesc sa-mi amintesc cuvantul. Cuvantul ala cu care m-ai prins de la spate si m-ai oprit razand. Parca era inconstinta, dar il spun cu atata nesiguranta incat nici eu nu ma cred. Era un sinonim, desigur. Dar tot lipseste. Pur si simplu s-a dus. Dupa ce l-am pastrat bine ani de zile. La loc cald, asa cum te bagi sub plapuma iarna si bei un ceai fierbinte. Si cate cuvinte au mai fost de atunci. Ce de-a vorbe! Si ma-ntreb daca si vorbele de azi o sa le uit maine. Cand va fi acel maine. Si tot asa. De ce? De flori de primavara.

Si acum imi amitesc. Euforia! S-a terminat euforia! Iar rasul tau nu ma mai poate opri! Dar tu nici nu-mi mai razi.

And we'll blame it on the moon, of course...

Intamplare

Ce-o fi asta cu obsesia pentru fericire...habar n-am. Cred ca e la fel cu plasmele. Daca toata lumea are, vrem si noi! Cat mai mari si cat mai multe..sa se vada pe geam pana in casa vecinului. Sa ne masuram, claaar! Numai ca eu m-am jucat doar. Eram hotarata sa castigi tu la superlative. Si asa te-ai erijat in cauza nebanuita a dragostei mele. Numai ca mie imi plac mai mult lucrurile simple...cele de care tu n-ai habar. Cum ar fi mult somn, cum ar fi o clatita uriasa, prea multe cani de vin fiert sau un telefon in miez de noapte prin care esti doar anuntat ca cineva iti doreste noapte buna. Doar o zi linistita. 

Dar atunci trebuie sa vii tu! Trebuie sa te pui de-a curmezisul! Si eu ma simt datoare sa-ti explic! Imi pui o intrebare banala si eu ma infurii! Dar bineinteles, tu te infurii si mai tare! (ti-am zis deja ca ai castigat la superlative) Si, cum sa nu, ai tot dreptul! N-am avut prezenta de spirit sa te intreb de exemplu cate calorii are ciocolata. Tocmai ce ma pregateam sa-mi cumpar una. Doar asa...ca fapt divers (tocmai ieri ce am vorbit despre asta, dar tu cum nu prea ai simtul saptamanii ai cam uitat ca ieri a fost de fapt acum vreo luna). Ar fi fost cu siguranta mai amuzant, iar tu cu siguranta mai putin ofuscat. Dar cum azi nu prea am avut chef de fericire mi s-a parut ca nu ai fost suficient de curajos sa o meriti. Din seria "poate", "daca e"... azi n-a fost sa fie. Si maine cu atat mai putin! Si, invatand de la cei mai buni de fiecare data, in curand nici eu n-o sa mai am simtul timpului. Oare ai trecut si tu pe aici?

O cutie, doua cutii

Mi-am dat seama că nu suport cutiile. Nu cele de la Ikea in care imi pun lucrurile inutile sau cele care ocupa prea mult spatiu. Cutiile de la Ikea in cel mai rau caz le poti baga sub pat. Dar cutiile in care se inghesuiesc unii si altii ma sufoca. Pentru ca sunt goale. Mai goale decat cutiile mele de la Ikea pline de lucruri inutile. Inspira suficienta..si-o brodeaza frumos pe margine. Un fel de branding, creat cu multe ore de dezvoltare personala si cu mult fard. Cand colo...nimic.

In cutii se baga diplomele, orele suplimentare de munca, noptile pierdute in cluburi, discutiile absolut inutile, parerile arhisuficiente despre viata, depresiile pe care nu vrei sa le infrunti si lipsa de curaj. Se poate sa fi sarit si eu printr-o cutie sau alta. Dar totusi...am o problema! Ma dezgusta cutiile voastre! Să fie asta o frustrare?

Intr-o primavara

Unu, doi, trei, si! Ultimele mele drumuri au fost grabite. M-am grabit sa merg, sa adun, sa uit. Mai ales sa uit. Daca iau la socoteala ultimii doi ani, mai ales uitatul a fost cuvantul de ordine.

In Istanbul mi-am impachetat frumos inima facuta tandari, am lipit-o cu baclava si cu alte insiropaturi prea siropoase si am stropit-o cu ceai. Apoi i-am spus: gata, acum mergem din nou la drum. Si cu atatea zaharuri la bord era greu sa stea nitel pe loc. Asa ca, desi n-a uitat destul, s-a zvacnit din nou cu putere si s-a mai crapat pe ici pe colo. Asa ca a trebuit s-o duc sa-i arat case de povesti cu pitici iesiti de sub pamant care se pricepeau de minune la gadilat talpile. Ne-am pus pe mers grabit, zburand de fapt cu ochii ici si colo. Am mers prea frumos printre castele de papusi vorbitoare si ne-am urcat pe dealuri prea inalte sa ne potolim imaginatia. E clar ca de la Barceona mi se trage visatul prea mult, de-am alunecat sub pat si am facut cucuie incercand sa ma ridic. Mi-am dat si bobarnace sa ma potolesc, de ma doare si acum capul.

Vara a fost calduroasa si statica. Nu mi-a placut de ea, nici ei de mine. Am asteptat-o repede sa treaca ca prea ma dizolvam in nestire. Asa ca nu-mi amintesc de ea. Sa ma lase dracului in pace macar acum. Mi-a placut mai mult sa astept Craciunul. Si dupa prea mult insipid, indor si incolor, am poposit printre Mosi Craciuni de Ciocolata aruncati prin porturi unde inghetam cu cana de vin fiert in mana si cu vorbe frumoase si vesele. Si ce daca eram inghetata? Exista mereu destul timp sa o luam de la capat si sa ardem in nestire.

Si am continuat apoi sa-mi inghet gandurile si trecutul. Habar n-ai cum. Habar n-ai in ce lume. Habar n-ai cat de tacut si placid. Ca un vant calm si bun care trebuie sa scuture toate bruienele. Si apoi am iesit la congelat ganduri, pe care apoi le aruncam in sacul din spate. Intr-o lume perfecta, prea perfecta, cu case prea bine conturate si drumuri prea limpezi batute cu pasi repezi. Nu stiu ce mai am exact de uitat, dar de amintit sunt prea multe. Fiecare amintire cu rama ei.

Sa mergem deci sa mai strangem povesti!

...................................................................................................................................................................

Lucrurile se pierd, mai ales cele care ne fac placere sau ne vindeca. Totul se pierde cand ne ingropam in noiane de lucruri inutile. Si nu poti sa o iei pur si simplu de la capat. Nu poti sa pui punct, sa intorci pagina...sau sa o dai inapoi. Din tot ce insirui pe un caiet sa pastreaza doar petele de cerneala, cele adanci, cate te tin in loc, in timp ce fluturii frumos schitati, linia subtire de fericire...si-au aluat zborul. Vrei sa te apuci de recitit tot caietul, sa-ti reamintesti. Dar, daca poti sa treci peste penibilul momentului trecut, neinsemnat, care te-a adus acolo, si urmaresti doar linia fina a ceea ce-ai simtit, te simti si mai pierdut. Ireversibil nu mai suntem ce am fost si tot ireversibil nu putem fi altcineva. Gandurile inutile nu se termina, zgomotul caderii se ascunde, iar pentru a o lua de la capat e nevoie de timp si vindecare. Niciodata nu stim cand e prea tarziu sau prea devreme. Insa exista puncte, limita sau nu. Puctul in care nu mai avem energie pentru nimic din ce ne-am dori si nu mai ramane decat o analiza rece a esecului. Punctul in care ti-e frica sa pui pe lista, din nou si din nou, toate sarcinile pe care ti le-ai alocat de ani incoace si de care n-ai avut niciodata timp, in timp ce sarcinile pe care le-ai primit de la altii le-ai inghitit tacut la miez de noapte. Punctul in care tu insuti nu-ti respecti limitele si te frustrezi ca nu ti le respecta altii. Punctul in care realizezi ca doar tu poti sa spui da sau ba, dar nu poti decat sa taci. Punctul in care ceilalti isi dau ipocrit cu parerea sau cu pasarea. Punctul care iti apartine numai tie si in care ceilalti nu au ce cauta. Punctul pe care tu trebuie sa il pui tu, apasat.

...................................................................................................................................................................

Dar azi, de azi, imi propun cel putin sa-mi reiau sirul gandurilor. Si sa nu consider aceasta zi pierduta, asa cum inclin, desi nu am bifat nimic din lista lunga, ascunsa adanc in gandurile mele...desi nu suficient de adanc incat sa nu ma zgarie, lucru pentru care ii multumesc. Nu am bifat nici macar zambetul unei zile petrecuta pe strazi pestrite. Nu am bifat nici un telefon scurt dat cuiva drag. Nici o pagina din teancul de carti pe care le-am rugat sa ma astepte. Iar vorbele, vorbele in continuare sunt mute. Le astept sa creasca, sa isi faca loc. Le inlocuiesc prin cuvinte insirate la nimereala, fara cap si coada, intr-un alt loc din mine pe care l-am parasit. Nu prea mai comunic bine cu el, nu ne-am vazut de mult si l-am si luat putin peste picior pentru ca mi se pare acum ca sunt mai mare si mai desteapta. Dar asa, copil mic cum il vad, cu nebuniile lui de care rad, mi-e dor de el. Si ma lupt sa ma regasesc, cu riscul ca tot eu sa rad din nou de mine.

...................................................................................................................................................................

Acum o saptamana am simtit miros de primavara. Si am adunat-o pe toata cu harnicie si naivitate...asa cum se face cu primavara. Si am adulmecat strazile si m-am bucurat de singuratea mea cu ea. Dar undeva am gresit, pentru ca s-a pierdut pe drum. Undeva am lasat golul si prostia altora sa vina peste primavara mea.