De-a labirintul

M-au înfricoşat dintotdeauna locurile necunoscute... de pe vremea când citeam poveşti cu zmei şi fără arme să-i învingi. Mi-am tot căutat arme pentru tot felul de trăiri stranii şi frici bizare, dar toate s-au dovedit un placebo cu efect pe term scurt, inutil si iluzoriu... Dar simpla confruntare mi-a făcut paşii mai siguri în nopţile însingurate în care te pierzi.

Când l-am citit pe Cărtărescu şi-ale lui poveşti anxioaso-fantastice despre Bucureşti, experimentasem prea puţin rătăcirea şi îmi adăpasem prea puţin imaginaţia cu ea. Poate doar tunelul, întunericul, îmi alimentau această frică sigură pe care, fără îndoialî, o port demult. Însuşi reperul cel nelipsit şi stupid care ne face loc, cu ale lui idei false, pe drumul cel necunoscut, l-am demontat pe undeva pe drum, în căutarea relativismului perfect. Şi-aşa am rămas cu umbra lui de gât, urmărindu-l ca o toantă.

Chiar drumurile bătute mai demult, memorate cu o sevă nebună ce ţine loc de aer, le-am refulat conştiincios, odată ce le-am schimbat cu unele mai noi si mai venerabile. 

Am păşit sigur, cu direcţia bine trasată, dar strazile înguste şi bifurcate m-au zăpacit pe parcurs şi m-au condus ba ma jos, ba mai sus. Deşi nodul în piept mi se instalase inevitabil, m-am lăsat amuzată de Dionisie Lupu, care se împletea frumos cu toamna şi trăia liniştit sub un salcâm tăcut şi plângăcios. M-am lăsat dusă alandala, fără niciun parc găsit, fără nicio dorinţă de-a mai găsi ceva, ci doar confruntată cu un labirint uriaş, ale cărui limite le intuiam prea bine, dar ale cărui căi mă speriau şi mă adânceau, prin propria panică, în anxietate. O anxiete frumoasă. de altfel, pentru că nu era greu de învins. Era mai degrabă un joc de copii aflaţi în căutarea locului magic. 

Ca în orice loc plin de contraste, pe măsură ce mergeam, casele frumos spoite, cu aer vechi şi copaci frumos aşezaţi de jur împrejur, au fost înlocuite cu străzi ce tineau loc de gunoi, cu rufe puse la uscat ca un paravan pentru casele dărăpănate din spate, cu fustele lălâi care se plimbau printre câini ogari, care mergeau în turmă către niciunde. O distanţă de câţiva paşi m-a purtat mai departe de ceea ce părea totuşi familiar şi m-am găsit înfruntând străzile înguste cu frica copilului pierdut, rătăcit...eu în mine însămi. M-am regăsit în imaginea absurdă a necunoscutului, a bizarului, a cuvântului departe în care nu mai puteam să mă caut. Am urmat nume de poeţi, ocolindu-mi instinctele, cautând să revin în cunoscut. Pentru că, în cele din urmă, chiar şi în plecarea nebunească către o poveste nebanuită, salvatoare, căutam tot cunoscutul. Ne e frică de ceea ce nu mai suntem, de ceea ce am pierdut undeva, pe drum, cândva, pentru că nu ştim precis când.

Nu mă întreba acum unde sunt, pentru că nu ştiu şi s-ar putea să nu mă prind degrabă. Va mai trece vreme şi voi mai căuta străzi, până le cele bune, poate, daca chiar există un loc unde ne străduim să ajungem şi daca nu sunt doar paşi pe care trebuie să îi facem. Aşa cum i-am executat azi. în bătaia de bliţ a soarelui, în tot felul de ascunzişuri pline de praf şi poveşti.

O poveste

Se urcă în tren fără vreo destinaţie anume. Celelalte locuri din compartiment sunt goale, dar nu se gândeşte nici o clipă că nu mai e nimeni în jur. Se lasă pe spătarul rece. O voce răguşită anunţă o staţie oarecare, iar numele îi pare cunoscut. Îşi aţinteşte ochii pe geam şi urmăreşte fiecare stâlp de telegraf şi îl recunoaşte pe fiecare în parte. Asta o face să creadă că a mai trecut pe acolo. Oricum, întotdeauna i-a lipsit spiritul de observaţie. Foarte rar, doar atunci când se sufoca de realitate reuşeau să o enerveze semafoarele mereu pe roşu, oamenii prea grăbiţi sau ploaia densă. Ca atare, nu i se părea prea ciudat că vedea în depărtare căsuţe aruncate pe pajişti pe care le mai văzuse, gropi neacoperite de ani. Pentru că da, parcă trecuseră ani, dar la fel de bine putea să fie şi ieri. Ce mai conta? Aproape adormise. Ţinea ochii închişi. Din când în când îşi desfăcea genele să mai cuprindă o dată locurile pe care le ştia. Din visurile îndepărtate care nu treceau o dată ce deschidea ochii îi rămâneau fricile. Şi fricile o tot căutau şi creşteau o dată ce conştiinţa nemernică îi amintea că e blocată în trenul acela lung, care se şerpuia pe şine. Nu putea să sară. Trenurile erau periculoase, tăiau şinele şi lăsau în urmă stâlpii de telegraf, şi casele şi oamenii…Nu putea să sară. Şi trenul îi făcea în ciudă şi alerga munţi şi văi şi nu mai distingeai casă de casă şi om de om. Ochii îi umblau nebuni prin cap. O istovise căutarea formelor. Până şi ea se dezintegrase. Parcă vedea..un picior colo..unul colo…un braţ dincolo..toate încercând să ţină pasul. Şi-a mobilizat degetele şi le-a lus să caute capul, picioarele, umerii…. Le găsise pe toate întregi şi aerul îi reveni în plămâni. Respira din nou, adânc. Nu bine se găsise, că pe picioarele istovite stătea un cap mare, cu sprâncene groase şi încruntate. O frunte lată, cu boare de transpiraţie îi oglindea faţa. Figura aceea aspră îi inspira frică. Nu o îndepărtă însă. Se simţea responsabilă de capul acela greu, purtat pe trupul obosit. Îşi ridică încet mână şi îşi aşezase palma pe fruntea din care sărea din când în când câte o venă îngroşată. Îţi lăsă palma să curgă peste faţa aspră şi îi şterge sudoarea. Şi ochii transpirau sub pleapele grele. O albie incertă, aproape secată de apă, unea colţul ochilor cu dunga urechilor mici. Nu mai suporta greutatea aceea pe care începuse să o simtă din picioare în stomac şi care urca încet încet spre piept. A dat să se ridice, iar dorinţa aceea a ei, din ce în ce mai puternică, a mişcat capul imobil care şi-a reluat locul pe trupul indefinit ce l-a purtat până la bancheta cealaltă. Era atât de obosită încât nu îi mai vedea decât umbra şi o luase frigul. Afară se făcuse noapte şi cerul nu era prea primitor cu stelele. Nici data trecută nu îi plăcuse să treacă prin satul acela pustiu, fără felinare. Îşi mutase privirea spre coridor şi se concentra la fiecare pas de om ce îşi căuta locul în tren. 

Sute de scări se ridică. Numai scări de jur împrejur. Scări ce trebuie urcate. Singura şansă de a ieşi din cuva aceea fără aer în care abia putea să-şi întindă mâinile. Nu ştia însă pe ce parte să o ia. În faţa ei mii de picioare luau la rand scările fără nici o oprire. A întins şi ea piciorul, s-a străduit să-şi îndoaie genunchiul şi, ajutându-se de ambele mâini, a pus vârful piciorului pe prima treaptă. S-a lăsat apoi cu toată puterea în faţă să nu piardă primul pas. Au urmat a doua, apoi a treia. Incepuse să se obişnuiască cu mecanismul acela greoi care nu îi antrena numai muşchii picioarelor, ci fiecare parte din trupul inert care a carui miscare îi îngiţea toată energia. Până când firul s-a rupt, iar următoarea treaptă i s-a părut imposibilă. S-a uitat în sus. Numărul treptelor parcă se înmulţise. Munţii de ciment se întindeau în faţa ochilor, obositor de identici. Trupul s-a scurs pe una dintre trepte, pe ultima pe care reuşise să o învingă. A apucat-o cu mâinile pe următoarea, nu cumva să piardă şirul. Era prea mult. Obosise prea tare. Se scurgea pe mormanul de pietre. Roţile trenului au scrâşnit. Bineînţeles, doar un vis. 

A deschis ochii şi s-a găsit din nou singură în compartimentul neprimitor. Bărbatul cu capul greoi dispăruse. În jur totul părea necunoscut. Tâmplele au început să-i zvâcnească. Vroia să găsească ceva, orice. Vroia să-şi mişte trupul. Trebuia să ajungă undeva, dar nici măcar nu ştia unde se află. Iar gara aceasta nu-i era cunoscută deloc. A reuşit în schimb să se piardă în forfota din jur, privind bagajele care urcau şi coborau cu oamenii dupa ele. Cineva tocmai se aşază pe scaunul de lângă. Işi apropie umărul de al ei. Mirată de impertinenţa atingerii îşi fixează ochii pe faţa lui care devine din ce în ce mai cunoscută. Este capul greu care i-a strivit picioarele. Ochii lui, acum deschişi, scrutează cu violenţă bancheta opusă, ca şi cum scaunele învechite care stau lungite pe podea ar fi cel mai periculos duşman. Fruntea i s-a îngustat sub privirea ascuţită şi asta îi provoacă nelinişte. El îi ia firesc mâna în palme şi ea se lasă pe umărul lui. Trenul porneşte din gară. Forfota s-a evaporat. Doar câteva feţe şterse mai fac cu mâna de pe peron şi anunţă liniştea. Lasă din nou în urmă sate pierdute, dealuri aruncate ici şi colo. Dar copacii devin copacii pe care îi ştia, casele par din nou locuite, curţile adăpostesc păsări, şi oamenii îşi dau liniştiţi ziua bună, înclinându-şi încet capul. Nu ştie cât timp a mai stat aşa, ce somn a mai pândit-o, ce vise i-au mai dat târcoale. Umărul lui era moale şi cald. Trenul trecea peste poduri înalte, gata să se rupă, se şerpuia printre munţi gata să cadă. Se simţea din ce în ce mai mică sub privirile impunătoare ale stâncilor care găzduiau tuneluri lungi şi neluminate. Trei semnale luminoase la rând. Umărul pe care se sprijinea se depărtează. Trenul îşi bagă capul în tunel şi, încet încet, lumina se desprinde de geamurile murdare. În beznă nu mai ştie unde era nici geamul, poarta ei spre ieşre, nu-şi mai ştie nici picioarele, nici mâinile. Caută mâna de alături. Vrea să o strângă. Dar îi scapă printre degete, sau degetele se pierd. Îşi atinge compulsiv şuviţele de păr dezordonate. Aşteaptă cu nerăbdare să iasă la lumină, dar lumina pare din ce în ce mai depărtată. Îşi face singură întuneric cu pleoapele şi continuă să caute geamul cu mâna. Îl apucă şi îl apasă cu putere. Aţipeşte. Aceleaşi scări se înşiră în faţa ochilor ei şi se înconjoară de garduri aşezate haotic, care cer să fie sărite. Oamenii par îngesuiţi şi îşi joacă cu seriozitate numărul la fiecare săritură. Ar vrea să se facă una cu treapta. Lipsa de aer îi deschide ochii. Mintea ei încă se luptă să sară gardul, dar ochii se izbesc de verdele crud care invadează tot geamul. Soarele se pregăteşte să apună şi împrăştie în jur numai roşeaţă. Îşi ridică genunchii la piept şi îi ţine strâns să uite greutatea care persistă încă. Nu mai e nimeni în compartiment. Doar urmele de paşi lăsate pe praf. Luna îşi face loc printre razele din ce în ce mai fade. Ochii ei încă mai caută lumina când trei semnale luminoase anunţă un nou tunel. 

Continuarea 

Câte tuneluri lungi şi întunecoase a străbătut nu mai ştie. Câte vise cu scări multe şi înalte o mai fi avut, a uitat. Din mâna de alături a rămas numai amintirea atingerii. Din sutele de gări, doar zumzetul nearticulat. Gara aceasta, pe care o avea acum în faţa ochilor, i se înfăţisa mare şi neprimitoare. Habar n-are de ce s-a oprit tocmai acolo. Poate doar idea că trebuia să se oprească. Şi s-a oprit. Nu se putea urni din mijlocul mulţimii mişcătoare. Era amorţită toată şi părea o stană de piatră pe lângă oamenii agitaţi din jur. Pentru ea, fiecare pas era o acrobaţie. Mergea ca pe sârmă tot înainte şi în geamul uşii îşi vede faţa stoarsă şi şuviţele de păr aiurite care îi cadeau peste ochii ieşiţi din orbite. Se uita la chipul acela străin, care îi trezea o curiozitate ciudată. Ultimul chip pe care şi-l amintea era unul de copilă, cu obraji roşii şi ochi mari ce căutau curioşi viaţa. Acum, pe faţa aceea care se oglinea vag în geamul neşters, distingea cearcănele mari şi zâmbetul şters pe care încerca să-l schiţeze. Aude încă tropotul şinelor.