Cărţi şi idei despre relaţii şi mini-revelaţii

M-am tot ferit să scriu de cupluri, căsnicii şi alte bazaconii ale vieţii în doi din simplu motiv că mi se pare că trebuie să te-ajungă bătrâneţea să poţi să îţi expui asftel de opinii. Ca un disclaimer, ce scriu aici e mai mult din ce am citit şi observat, foarte puţin din ce am trăit.

Sunt pe piaţă, dacă v-a mânat vreodată curiozitatea în această direcţie, o sumedenie de cărţi despre cum să fii mai fericit în cuplu. Ei bine, eu am fugit mult timp de toate „how to”-urile care mi se perindau în faţa ochilor, indiferent că era vorba de relaţii, succes în viaţă, leadership, sau orice altceva mai poţi atinge în zece paşi şi trei mişcări. În ultimii ani, însă, mi-am mai reevaluat această atitudine de respingere. În continuare nu cred că ţi se schimbă viaţa dacă citeşti o carte, dar cred că poţi extrage câteva lucruri utile. Iar în ceea ce priveşte psihologia practică şi pe înţelesul tuturor, cred că are rolul ei.

Ultima carte care mi-a picat în mână, „Cele cinci limbaje ale iubirii” (Gary Chapman), nu mi s-a părut nici comprehensivă, nici panaceu. Însă am extras din ea o idee majoră,  întâlnită şi în alte cărţi, de specialitate sau de masă, o banalitate, de altfel, dar plină de beneficii, dacă ţi-o însuşeşti: oamenii sunt diferiţi. Şi da, cam aici se opreşte totul, doar că înseamnă un pic mai mult decât pare. Suntem diferiţi în modul în care iubim, în modul în care interpretăm viaţa, în felul în care înţelegem  gesturile celor de lângă noi. Tocmai de aceea, psihoterapeuţii sistemici sunt îndrăgostiţi de un concept care se numeşte  „recadrare”, adică punerea aceloraşi fapte într-o altă perspectivă, tocmai pentru a reuşi să scoţi omul din cercul vicios în care se perindă.

Ce zice Chapman, pe scurt, este că fiecare are un limbaj propriu prin care înţelege şi îşi exprimă dragostea, învăţat în fragedă copilărie. El le-a rezumat la 5:  cuvintele de încurajare, timpul petrecut alături de cel drag, cadourile, serviciile şi contactul fizic. În cuplu, după ce dispare euforia îndrăgostirii, apar problemele. Iar la baza acestora, ar sta aceste limbaje diferite. Dacă iubitul îşi face de mâncare, pentru că înţelegerea lui asupra modului de a-şi manifesta afecţiunea este reprezentată de servicii, dar tu te simţi neiubită pentru că nu te ascultă, explicaţia ar fi destul de simplă:  aveţi limbaje diferite de exprimare a dragostei. Rezultatul e simplu de ghicit şi deja ne putem imagini ce certuri, ţipete şi lacrimi se adună, fără ca nevoile de bază să fie conştientizate şi exprimate.

Alţi autori ne explică, într-o perspectivă mai vastă, lucruri la fel de simple, şi anume că înţelegerea noastră asupra unor concepte precum dezordine, lipsă de atenţie sau timp s-ar putea să fie total diferită de cea a partenerului.  Dacă pentru tine dezordine înseamnă că sunt firmituri pe masă, celălalt s-ar putea să nu înţeleagă o iotă când îi reproşezi neimplicarea, dacă pentru el firmiturile sunt o normalitate.  

Trecând de la umor şi bagatelizare la lucruri mai serioase, cam toţi psihoterapeuţii admit că schimbarea partenerului de cuplu nu este tot timpul o soluţie şi ar fi bine, totuşi, să învăţăm cum se construieşte o relaţie sănătoasă. Iar separarea nu este întodeauna rezolvarea nu pentru că nu ai fi îndreptăţit să te duci în această direcţie, ba chiar uneori e cea mai bună, ci pentru că următorul partener s-ar putea să fie fix la fel ca cel prezent. Pentru că aşa pare să fie viaţa, până când noi nu devenim alţii, cei din jur vor fi la fel, chit că se numesc altfel.

Diferenţa între a fi o insectă şi a fi un om

Există o filosofie de viaţă în lumea de astăzi, din ce în ce mai răspândită, care promovează o existenţă lipsită de suferinţă şi sacrificii, o fericire stupidă, la kilogram, venită dintr-o programare facilă, făcută în faţa oglinzii, ca la un salon de înfrumuseţare. Acest “sunt fericit”, lipsit de valoare şi de substanţă, se rezumă la a un “a avea” cantitativ şi egocentric,  care nu lasă nico urmă în spate, e doar o bulă care se poate sparge în orice moment.

Există o mare diferenţă între a aborda viaţa cu stoicism şi a o aborda cu o lejeritate stupidă prin care îţi desconsideri existenţa. Aşa cum există o diferenţă majoră între a accepta suferinţa şi a te lupta cu ea la infinit, deşi prezenţa ei este, poate, cel mai natural lucru. Nu există evoluţie fără suferinţă, iar lupta cu ea nu provoacă decât o durere aparent mai uşoară, dar mai prelungă, pe care nu o poţi localiza sau vindeca, pentru a putea să treci la următorul nivel al existenţei tale.

Orice poveste de viaţă remarcabilă vine la pachet cu sacrificii majore, cu suferinţe –unele vindecabile, altele pe care le păstrezi pentru totdeauna. Iar asumarea este constanta acestei evoluţii. Dacă lucrurile doar ţi se întâmplă, dacă nu ai nimic de spus în propria ta existanţă şi doar aştepţi evenimente excepţionale, vei trăi într-o continuă aşteptare, ca o insectă la soare. Doar că un gândac nu are ce să aştepte, el este mai mult sau puţin intact din momentul în care apare, până când dispare. În schimb darul pe care îl are specia umană este acela că poate să aleagă. Modul în care îţi trăieşti viaţa este o alegere. Alegi cum îţi trăieşti viaţa, cu cine ţi-o împarţi, ce faci pentru a-ţi câştiga existenţa. Lucrurile aceste nu doar se întâmplă, ci sunt o alegere şi o asumare. Când nu există nicio direcţie, lupta se transformă într-o zbatere, apanajul frustrării... al nemulţumirii. E dificil să accepţi disconfortul, dacă nu există un scop, iar viaţa doar ţi se întâmplă. E dificil să accepţi presiunea unei relaţii sau a unui loc de muncă, chiar şi provocarea de a avea copii, dacă toate aceste evenimente nu se intersectează cu nişte obiective personale asumate şi sunt doar nişte coincidenţe stupide.  

Pentru cine a văzut “The theory of everything”,  mai mult decât o poveste de viaţă incredibilă, este o lecţie despre asumare şi stoicism. Genul de lecţii pe care le apreciez din ce în ce mai mult în ultima vreme, tocmai pentru că mă asurzeşte valul de mesaje pozitiviste şi superficiale, la fel cum îmi provoacă rău lamentările continue, mă obosesc şi mă storc de energie. Vrem să obţinem totul, fără cel mai mic disonfort. Simplul fapt că ne trezim dimineaţa, ni se pare un argument suficient pentru a obţine tot ce ni se pare că ni se cuvine.  Dar nu lucrăm deloc la propriile motivaţii şi sensuri. 

Iarna în Toscana

Iarna, Toscana este intimă, prietenoasă, cu turişti de-ai casei (italieni) şi cu mai mult verde decât aş fi crezut. Lipsesc viile coapte de toamnă sau copacii înfloriţi, pe dealuri primăvăratice, dar ai la schimb un soare molatec, sub care te plimbi liniştit şi fără griji, cu o densitate mică de oameni pe metru de destinaţie turistică, cu excepţia Florenţei, care este plină în orice anotimp te-ai afla. 

Mă ştiţi că îmi place Italia, pentru că are cea mai bună cafea din lume, care tot timpul se bea cu ceva dulce lângă, pentru că are clima perfectă, e uşor să înţelegi ce se vorbeşte şi înveţi cuvinte frumoase, mănânci bine şi tot timpul ai ce să descoperi, pentru că te simţi ca acasă, într-un fel unic, de vacanţă. M-am îndrăgostit iremediabil de coasta Amalfi şi de Capri, într-o primăvară, am surprins în primele zile din anul trecut o Veneţie superbă şi o Verona scăldată în soare, m-am minunat de Taormina şi m-am desfătat cu cannoli în Sicilia, m-am plimbat neobosit pe străzile Romei, prin piaţetele mici şi cochete - o oază pitorească în gălăgie şi aglomeraţie, am ajuns şi prin Torino şi am văzut începutul de Alpi, dar nicio zonă nu mi-a plăcut mai mult ca Toscana. Nu un oraş anume, ci dealurile şi priveliştile care le leagă. Pe lângă Florenţa, unde arta te aşteaptă la fiecare pas, sunt nenumărate oraşe în care să-ţi petreci liniştit câteva ore, colindând străzi şi magazine, dar drumurile, dealurile şi satele italieneşti răsfirate, îţi aduc adevărata Toscana.

În partea de nord, am pornit de la cunoscutele Pisa, Florenţa şi Lucca, am urcat la piaţa Michellangelo la ceas de seară, unde am prins o înserare superbă peste Florenţa luminată şi am traversat de câteva ori Ponte Vecchio, iar în Luca nu am ratat o plimbare pe zidurile oraşului. 

Partea cea mai frumoasă a început, însă, când un drum de trei ore s-a dublat ca timp pentru că nu ne-am abţinut să ne oprim şi să admirăm fiecare privelişte, îndreptându-ne spre inima Toscanei. Am făcut un popas în Montepulciano, o "cetăţuie" construită pe dealuri, în care trăiesc o mână de negustori şi manufacturieri autentici. Într-un final, pe seară, am ajuns în Sorano şi am descoperit un oraş medieval, mic, autentic, care părea nelocuit, Restaurantele se închideau pe la 10, am fost printre ultimii clienţi într-o bodegă în care m-am simţit ca în nopţile vechi de iarnă, când se dădea stingerea devreme şi fiecare se punea în casă la sobă. În Toscana, spre deosebire de alte locuri din Italia, nu am avut "experienţe turistice" în restaurante. Bucătăria a rămas destul de autentică în zonă, cu puţine feluri de mâncare, dar gustoase. 

Dimineaţa, ne-a trezit o cafea mare şi minunatul gem de portocale din care se fac tartele tradiţionale din zonă - practic, descoperirea cea mai dulce din Toscana - şi ne-am dus să testăm băile termnale naturale la Cascate del Mulino. De altfel, Toscana este împânzită de astfel de locuri şi, după cum vă puteţi da seama, au fost create şi o mulţime de spa-uri în zonă. Ultima zi în partea de sud am petrecut-o în Pitigliano, poate cea mai frumoasă şi autentică localitate medievală pe care am ajuns să o vedem noi în Toscana, care îţi aduce, de pe stâncile de pe care este aşezată, dealurile verzi mai aproape, 

În ultima parte ne-am întors spre nord, şi ne-am oprin în San Casciano, aproape de Florenţa. De aici, am vizitat Siena şi Monteriggioni, împânzit de turnuri şi muzee, de la muzeul vinului, la cel al torturii. Un orăşel pe care în maxim o oră îl străbaţi pe de-antregul, dar unde merită să poposeşti, mai ales la muzeul vinului, unde te aşteptă, pe lângă un pahar de Chianti, şi o nouă privelişte frumoasă. 

Cam despre asta este Toscana, despre privelişti şi linişte. Şi despre această melodie veselă :)

Gânduri între 2 şi 3

Mi se pare, câteodată, mai ales acum între prefixe, că am învăţat câte un pic din câteva lucruri pe care nu aş vrea să le uit niciodată. Învăţăminte care mi-au rămas din cărţi şi experienţe, pentru care a fost destulă analiză la mijloc, deşi drumul spre asumare şi schimbare a rămas dificil şi sinuos. 

Este cel mai reconfortant şi liniştitor lucru din lume să poţi spune nu. Să îţi ştii limitele, graniţele, să le protejezi. Eu, ca mulţi alţii, am lucrat cam toată viaţa cu graniţe difuze. Îmi lăsam încălcată intimitatea, voinţa, puterea, apoi mă frustram. Dădam cu nemiluita - oricând, oricui, oricât. Eram cea mai bună persoană pentru problemele altora, la orice oră, la orice nivel de oboseală, nu puteam să refuz o problemă, nu fără un sentiment de vinovăţie puternic. Aproape că problemele mă atrăgeau mai tare decât oamenii. Nu are rost să intru în detalii şi să explic de ce ajungem să facem asta.

Iată-mă, deci, înconjurată de oameni care cer, extenuată, mai ales emoţional, căci nu era vorba doar de timpul consumat, ci şi de frustrarea care mă însoţea. Iată-mă îndrăgostită şi devotată unor bărbaţi pe care vroiam să îi salvez şi să îi ajut. Iată-mă fără reguli şi cerinţe clare în faţa unor prieteni abuzivi şi egoişti. Iată-mă singură în faţa propriilor mele probleme sau bucurii. Acest "nu", deci, nu este vreo vorbă aruncată cu care să ne lăudăm şi pe care să o repetăm ca papagalii. Nu este un egoism profund şi rece al oamenilor limitaţi şi înguşti. Este un respect de sine, o conştientizare a propriei persoane, un mod de a stabili reguli şi limite cu tine şi cei din jur, un mod de a ajuta mai conştient, şi nu din vreun sentiment de datorie înrădăcinat din fragedă copilărie.

În viaţă mai piezi oameni. E dureros, dar nu e o tragedie. Ia-ţi timpul necesar să te plângi şi să plângi, dar nu te împotrivi. Partea asta e legată parţial de prima. Pot fi oameni care vor dispărea doar pentru că tu ţi-ai recadrat aşteptările faţă de ei şi ai schimbat regulile jocului. Sunt oameni pe care îi pierzi pentru că relaţia voastră se baza pe exclusiva ta disponibilitate. Sunt oameni pe care îi pierzi pentru că nu mai au nicio legătură cu ceea ce eşti şi ce vrei tu acum, care decid singuri să se excludă prin invidie şi descurajare. Sunt oameni pe care i-am pierdut pentru că au fugit de o păruială sinceră, preferând să menţină o politeţe de suprafaţă, când faptele lor erau cu totul şi cu totul în altă direcţie. Iar eu nu cred în manierele care se aşază doar ca un preş preţios, sub care descoperi mult gunoi. Am observat oameni care, odată ce urcă pe scara ierarhică a societăţii prin bani, poziţie sau relaţii, se împachetează în nişte constipaţi notorii, fiindu-le parcă frică să nu le fie descoperite originile. Ar vrea să spună că ei s-au născut direct pe biroul vreunei corporaţii, în maşina scumpă pe care şi-au cumpărat-o, ahtiaţi de putere, sau în vreo uniformă cu autoritate. Ei bine, pe ei, sunt liniştită când îi pierd.

Faptul că înţelegi, nu înseamnă că trebuie să accepţi sau să ajuţi. E foarte bine să fii bun şi să nu te umpli de sentimente negative care, în cele din urmă, tot pe tine te distrug. Dar hai să renunţăm la bunătatea tâmpă şi de faţadă, al şaptelea trend din cele zece trepte pentru o viaţă zen. E una să înţelegi motivele pentru care un om ajunge să facă ceva, e una să conştientizezi că, de multe ori, în spatele unui comportament deviant se află o suferinţă, poţi avea senimente de milă şi înţelegere, dar e altceva să te laşi călcat în picioare şi sacrificat de cei care păşesc pe cadavre pentru a ajunge unde vor, ca şi cum nu ai avea nicio resursă să te lupţi cu asta. Să nu mai vorbesc că mulţi te manipulează apelând la această coardă sensibilă, jucându-se cu omenia ta şi vorbindu-ţi de problemele lor inepuizabile pentru a-ţi intra sub piele şi a-şi atinge scopurile. Dacă vrei să promovezi bunătatea şi dragostea necondiţionată, cred că o poţi face foarte bine la o mănăstire sau în vreo comunitate pastorală nou înfiinţată, nu e cazul să te sacrifici altfel. Nu mai zic că cele mai dure replici şi cele mai mizere fapte, pline de răutate pură şi frustrare, le-am primit de la oameni care se promovau ca "pâinea lui Dumnezeu", plini de fapte bune şi înţelegere, care îţi şi îşi vorbesc de bunătate des şi bine, dar le lipsesc principii de funcţionare de bază.  

Nu te compara cu ceilalţi. E cea mai proastă şi intutilă treabă pe care o putem face în viaţă. Fiecare are drumul lui şi, într-un final, toate se sfârşesc la fel, mai devreme sau mai târziu. Nu îţi va da niciodată mai multă linişte faptul că eşti mai bun sau mai frumos ca ceilalţi, nu mai zic că tot timpul se va găsi cineva peste. Iar cel mai trist în povestea asta este că oamenii se luptă să fie apreciaţi, când de fapt îşi doresc să fie iubiţi. Precum femeile preocupate excesiv de propria înfăţişare, care cred că vor găsi bărbatul visurilor lor doar pentru că arată minunat. Şi ajung să fie dorite atât timp cât fusta nou-nouţă mai e încă pe ele. Pentru că realitatea ne prezintă multe femei frumoase şi singure, uitându-se în oglindă. Nu e o regulă, Doamne fereşte!, am exagerat destul de mult de dragul peniţei. Empiric spun, însă, că o femeie care obţine ce îţi doreşte este mai degrabă sigură pe ea, decât cea mai bună dintre toate, este mai degrabă înţelegătoare cu ea şi se acceptă, în loc să se schingiuiască prin metode moderne şi variate, de la înfometare, presiune majoră pe performanţă, perfecţionism şi alegeri greşite în actul sublim de îndrăgosteală. Continuând această paralelă, te vei simţi mult mai liniştit când te vei orienta spre tine şi nu spre exterior, când tu cel de azi vei fi mai bun decât tu cel de ieri, indiferent ce înseamnă asta pentru tine.

În calitate de prinţesă războinică consacrată, tot timpul cu sabia cu două tăişuri la mine, vă zic pe cuvânt de cercetaş că dreptatea şi lupta pentru dreptate nu te fac mai fericit. M-am născut cu simţul dreptăţii în braţe şi cel mai tare m-am înfuriat şi m-am supărat când mi s-a părut nedrept, când universul mi-a pregătit vreo faptă injustă sau de neînţeles. Doar că această înceată maturizare spre care mă îndrept mi-a arătat că dreptatea nu are nicio legătură cu fericirea, că sunt mulţi oameni care rămân cu dreptatea în braţe, dar fără nimic altceva, iar măreţul adevăr nu le mai serveşte la nimic, Să nu mai aducem în discuţie că dreptatea este relativă, iar majoritatea intenţiilor şi acţiunilor sunt interpretabile.

Sunt departe de a fi vreun monument de înţelepciune şi cred în adevăruri, pe principiul popperian, până la dovedirea falsităţii lor. Îmi doresc, însă, să păşesc frumos şi lin, după regulile mele.

Filme de festival. Pentru nopţi lungi, de iarnă

„Winter Sleep” şi „Leviathan” mi-au amintit de romanele dense, cu substrat, care te fac să cauţi înţelesuri între rânduri. Mi-au amintit de un mod mai tradiţionalist de a face film, cu istorisiri închegate, intrigi atent construite, imagini revelatoare, personaje solide şi simboluri ce se cer descoperite.  

Nuri Beilge Ceylan reia, în „Winter Sleep” vechea temă a artistului închis în propriul univers. Un artist marcat de propriile idealuri, pe care şi le exprimă în scris şi în maniere care stau să moară. În cele trei ore şi jumătate, ai multe lucruri de descoperit, de la frumuseţea Cappadociei, la dileme morale care apun, la o societate aflată la graniţa dintre tradiţionalism şi modernism. Un roman în imagini, realizat impecabil, în care se vorbeşte extrem de mult, dar fiecare cuvânt îşi are rostul.

Dacă „Winter Sleep” te zgândăreşte, „Leviathan” doare de-a dreptul. Îţi arată duritatea vieţii aşa cum numai ruşii ştiu să o facă. Un triplu sec, scurt şi la obiect, care te arde pe gât. Fără multe vorbe, căci ruşii nu vorbesc, ei beau, iubesc şi se roagă.  „Leviatahn” îţi arată viaţa în forma ei cea mai brută şi crudă. Iar lucrurile nespuse sunt înlocuite de metafore amare, aşa cum este şi Leviathanul, monstrul mărilor, în faţă căruia nu te poţi opune. Este sistemul care te doboară, exprimat prin trimiteri biblice: „Poţi tu să prinzi leviatanul cu undiţa, ori să-i legi limba cu o sfoară? Ridică-ţi numai mâna împotriva lui şi vei pomeni de o asemenea luptă şi nu o vei mai începe niciodată!”, este profeţia din cartea lui Iov, care se adevereşte şi în acest caz. Doar că Dimitri, cel care se împotriveşte, nu este Iov, iar referirea la personajul biblic nu e decât o ironie subtilă a regizorului. Dimitri pierde totul şi nu i se dă nimic în schimb. Credinţa lui de mântuire nu este resuscitată, ci este îngropată de o societate coruptă, crudă, care nu îţi permite să i te împotriveşti. Ori te aliniezi ei, ori eşti învins.

„Clouds of Sils Maria”, al treilea în topul meu subiectiv, este o poveste minunată despre înţelegere şi acceptare, despre cum trebuie să te întorci în trecut, să îl priveşti cu alţi ochi şi să ieşi din propriile tipare, pentru a te putea regăsi. O actriţă celebră este pusă în situaţia de a juca din nou în piesa care a consacrat-o, de data aceasta în rolul opus, al presupusei victime, al femeii pe care o dispreţuia. Un rol pe care îl respingea, cu atât mai mult cu cât în propria carieră începea să se simtă învinsă. Descoperirea şi acceptarea personajului devine astfel un fel de întoarcere către sine, o acceptare a etapei corepunzătoare din propria viaţă. Pe scurt, o lecţie despre regăsire.

„Bird People” tratează, cum e şi uşor de dedus, libertatea şi eliberarea. Dar tocmai pentru că vorbeşte despre liberate, calapodul pe care a fost turnat pare rigid. Împărţit aproximativ simetric în două părţi, filmul pune la bătaie o sumedenie de tehnici regizorale - personificarea, metafora, poveştile paralele care se întrepătrund, filmarea micro şi macro. Un film sensibil, de stare, care îţi dă speranţă, dar care nu se pliază pe ideea mea de liberate. Tocmai pentru că, dorind să iasă din tiparul unei pelicule clasice, creează tipare.

Tot din culise, „Maps to the Stars”, filmul cu care Julianne Moore a obţinut premiul pentru interpretare feminină, este o dublă caricatură. O caricatură a vieţii caricaturale a vedetelor de la Holywood. Un film care pune pe masă teme grele, cum ar fi anxietatea, depresia, abuzul de droguri, celebritatea, şi chiar se avântă până la a face aluzie la psihoterapia transgeneraţională. Toate sunt tratate, însă, extrem de superficial, în spiritul unei vieţi lipsite de substanţă, în care încap oricâte pastile, până la supradoză. În căutarea unui panaceu, toate personajele se afundă în propria mizerie. Dacă asta a vrut regizorul să facă, să arate disperarea cu care înghiţim orice ne poate da o brumă de fericire, în cel mai superficial mod cu putinţă, atunci a reuşit. Altfel, e greu de empatizat cu personajele, iar nivelul la care este expusă degradarea îţi crează repulsie.

Cinematografia franceză, care obişnuia să scoreze destul de bine nu doar la festivaluri, ci şi în preferinţele mele, a fost uşor sub aşteptări. „Les Combattans” face parte din arsenalul de filme romantice franţuzeşti, pe care însă îl situez mult sub preferatul meu din această categorie, „Jeux D Enfants”, "Deaux jours, une nuit” excelează prin Marion Cotilard şi abordează o problemă actuală - depresia, însă pierde puncte la capitolul profunzime, iar „Adieu au Language” este o ars poetica obositoare, greu de urmărit şi înţeles, captivantă – poate – pentru specialişti.  

În final, „TheTribe”, reprezentatul Ucrainei, este o anchetă socială care urmăreşte efectele nocive ale grupurilor minoritare. Redate prin zugrăvirea, fără nicio replică, a traiului într-o şcoală de muţi. Un film fără cuvinte, doar cu semne, care poate impresiona prin duritate şi realism.    

Inimi

Mi-am visat, aseară, inima scoasă şi bolnavă, asteptând cu sufletul la gură diagnosticul medicului. Era o bucată de carne, care atârna în afara mea. Atât. Ce vis ciudat! Iar eu nici măcar nu eram speriată, ci doar puţin nedumerită. Aş fi vrut să aflu mai multe despre diagnostic, să mi se spună dacă mai pot trăi sau ba. Ca atunci când aşteptam, liniştită pe marginea prăpastiei, căderea inevitabilă a maşinii în care mă aflam. Aşteptam să văd dacă, în câteva secunde, va mai fi viaţă. Nici prin cap nu mi-a trecut că, cu inima aia scoasă acolo, eu deja murisem. Sau poate mi-am dat seama într-un final, când m-am înfuriat şi am ţipat. Aproape m-am trezit, deci trăiam.

Eram într-o cameră, plină de oameni, tu m-ai dus acolo. Toate generaţiile tale se adunaseră să mă vadă. Aveai mulţi bunici, străbunici, unchi şi mătuşe. Asta se întampla la câteva minute distanţă de imina mea scoasă. I-am cunoscut pe toţi. Atât le-ai spus: ea e Roxana, avem multe în comun. Aşa că, acum stau să mă întreb: erau generaţiile tale sau ale mele? Ale cui istorii mi se derulau în faţa ochilor? 

Iar bunicul acela cu ochii albaştri, mic şi înălbit, dar cu faţa neatinsă de ridurile tristeţii, mi-a întins o bancnotă. În mod normal, nu aş fi primit-o. M-am gândit la asta. Nu mai primesc bani de la bunici de ceva vreme, de când m-am hotărât că am crescut. Dar atunci nu am putut să-i refuz. I-am luat. Tu nu mai erai acolo. M-ai adus şi m-ai lăsat, ca şi cum acela era rostul pe care trebuia să-l gasesc. Călătoria se încheiase.

A fost un vis.

by Anna La Mouton

Suntem la fel

M-am gândit obsesiv de mult la ea în seara aceea. Am dramatizat şi am romantizat, în capul meu, o experienţă pe care nu o poti ghici, nici cu ochii minţii, nici cu inima. Şi m-am tot intrebat: de ce? Ce rol am eu în povestea asta? Nu mă leagă nimic, dar parcă aş fi fost acolo.

Mi se intamplă, dar nu mă atinge. Parcă eram eu cea care speram ca, măcar acum, în acest moment în care viaţa se joacă cu moartea, mă voi izbăvi. Şi voi găsi "acel ceva", pe care nu eu, ci ea îl caută. În dragostea care a îmbrăcat-o, apoi a izbit-o, goală, la pământ. În forţa care i-a mânat paşii. În toate lucrurile pe care le-a înălţat, frumos, de la pământ spre cer. Acel "ceva" pe care, într-un moment de nebunie, a crezut că l-a găsit în ochii tăi.

Dar nu, nu eram eu. Toate lucrurile acestea erau paralele cu mine. Se întâmplau, treceau pe lânga mine... aşa cum trece trenul prin gară. Dar aşa mi-am imaginat, pentru câteva secunde, care s-au strecurat în mine ca o viaţă de om. Aşa mi s-a părut. Trist. Îngrozitor de trist. 

Sub manta de învingător vedeam omul mic cum se strânge, încovoiat. Şi m-am gândit şi la mine, evident. Şi m-am gândit la noi toţi, care purtăm cu noi încercări mai mici sau mai mari. La cum, uneori, ne simţim puternici şi victorioşi. Şi la cum, câteodată, tremurăm din toate încheieturile, iar pământul întreg ne fuge de sub picioare. Nu e nimic de zis, nimic de facut.

Şi m-am mai gândit la ceva. La cum TREBUIE să fie mereu bine. La cum TREBUIE să fii mereu puternic. Până când te dor picioarele, te dor genunchii, te dor coatele, te dor toate încheieturile, te doare maxilarul de la atâta încleştare şi, cel mai mult şi mai mult, te doare sufletul. Sufletul? Da, sufletul. 

În sufletele noastre, toţi suntem la fel.

by David Hamilton