„Winter Sleep” şi „Leviathan” mi-au
amintit de romanele dense, cu substrat, care te fac să cauţi înţelesuri între
rânduri. Mi-au amintit de un mod mai tradiţionalist de a face film, cu istorisiri închegate,
intrigi atent construite, imagini revelatoare, personaje solide şi simboluri ce se cer descoperite.
Nuri Beilge Ceylan
reia, în „Winter Sleep” vechea temă a artistului închis în propriul univers. Un artist marcat de propriile idealuri, pe care şi le exprimă în scris şi în maniere care stau să moară. În cele trei ore şi jumătate, ai multe lucruri de descoperit, de la frumuseţea Cappadociei, la dileme
morale care apun, la o societate aflată la graniţa dintre tradiţionalism şi modernism. Un roman în imagini, realizat impecabil, în care se vorbeşte extrem de mult, dar fiecare cuvânt îşi
are rostul.
Dacă „Winter
Sleep” te zgândăreşte, „Leviathan” doare de-a dreptul. Îţi arată duritatea
vieţii aşa cum numai ruşii ştiu să o facă. Un triplu sec, scurt şi la obiect,
care te arde pe gât. Fără multe vorbe, căci ruşii nu vorbesc, ei beau, iubesc
şi se roagă. „Leviatahn” îţi arată viaţa
în forma ei cea mai brută şi crudă. Iar lucrurile nespuse sunt înlocuite de
metafore amare, aşa cum este şi Leviathanul, monstrul mărilor, în faţă căruia
nu te poţi opune. Este sistemul care te doboară, exprimat prin trimiteri
biblice: „Poţi tu să prinzi leviatanul cu undiţa, ori să-i legi limba
cu o sfoară? Ridică-ţi numai mâna împotriva lui şi vei pomeni de o asemenea
luptă şi nu o vei mai începe niciodată!”, este profeţia din cartea lui Iov, care se adevereşte şi în acest caz.
Doar că Dimitri, cel care se împotriveşte, nu este Iov, iar referirea la personajul biblic
nu e decât o ironie subtilă a regizorului. Dimitri pierde totul şi nu i se dă
nimic în schimb. Credinţa lui de mântuire nu este resuscitată, ci este
îngropată de o societate coruptă, crudă, care nu îţi permite să i te
împotriveşti. Ori te aliniezi ei, ori eşti învins.
„Clouds of Sils Maria”, al treilea în topul meu subiectiv, este o poveste minunată despre
înţelegere şi acceptare, despre cum trebuie să te întorci în trecut, să îl
priveşti cu alţi ochi şi să ieşi din propriile tipare, pentru a te putea regăsi.
O actriţă celebră este pusă în situaţia de a juca din nou în piesa care a
consacrat-o, de data aceasta în rolul opus, al presupusei victime, al femeii pe
care o dispreţuia. Un rol pe care îl respingea, cu atât mai mult cu cât în
propria carieră începea să se simtă învinsă. Descoperirea şi acceptarea
personajului devine astfel un fel de întoarcere către sine, o acceptare a
etapei corepunzătoare din propria viaţă. Pe scurt, o lecţie despre regăsire.
„Bird People”
tratează, cum e şi uşor de dedus, libertatea şi eliberarea. Dar tocmai pentru
că vorbeşte despre liberate, calapodul pe care a fost turnat pare rigid.
Împărţit aproximativ simetric în două părţi, filmul pune la bătaie o sumedenie
de tehnici regizorale - personificarea, metafora, poveştile paralele care se întrepătrund,
filmarea micro şi macro. Un
film sensibil, de stare, care îţi dă speranţă, dar care nu se pliază pe ideea mea de liberate. Tocmai pentru că, dorind să iasă din tiparul unei
pelicule clasice, creează tipare.
Tot din culise, „Maps to the Stars”, filmul cu care Julianne Moore a obţinut premiul pentru interpretare
feminină, este o dublă caricatură. O caricatură a vieţii caricaturale a
vedetelor de la Holywood. Un film care pune pe masă teme grele, cum ar fi
anxietatea, depresia, abuzul de droguri, celebritatea, şi chiar se avântă până la a face aluzie la psihoterapia transgeneraţională. Toate sunt
tratate, însă, extrem de superficial, în spiritul unei vieţi lipsite de
substanţă, în care încap oricâte pastile, până la supradoză. În căutarea unui
panaceu, toate personajele se afundă în propria mizerie. Dacă asta a vrut
regizorul să facă, să arate disperarea cu care înghiţim orice ne poate da o
brumă de fericire, în cel mai superficial mod cu putinţă, atunci a reuşit.
Altfel, e greu de empatizat cu personajele, iar nivelul la care este expusă
degradarea îţi crează repulsie.
Cinematografia
franceză, care obişnuia să scoreze destul de bine nu doar la festivaluri, ci şi
în preferinţele mele, a fost uşor sub aşteptări. „Les Combattans” face parte din
arsenalul de filme romantice franţuzeşti, pe care însă îl situez mult sub
preferatul meu din această categorie, „Jeux D Enfants”, "Deaux jours, une nuit”
excelează prin Marion Cotilard şi abordează o problemă actuală - depresia, însă pierde puncte
la capitolul profunzime, iar „Adieu au Language” este o ars poetica obositoare, greu de urmărit şi înţeles, captivantă
– poate – pentru specialişti.
În final, „TheTribe”, reprezentatul Ucrainei, este o anchetă socială care urmăreşte efectele nocive
ale grupurilor minoritare. Redate prin zugrăvirea, fără nicio replică, a
traiului într-o şcoală de muţi. Un film fără cuvinte, doar cu semne, care poate impresiona prin duritate şi realism.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu