Vorbe de adio

Tu eşti singura pedeapsă pe care mi-o mai pot aplica. Singura sursă de regrete. Cu cât mi se spune că trebuie să regret mai mult, cu atât mă apropii mai tare... de tine. Nu imi găsesc surse de vinovăţie în altă parte. Aşa că tu ai rămas suma trecutului meu. Eşti tot ce mă mai ţine în loc.  

Tu avertizez! Eşti, pentru a putea să dispari! 

Nu mi-e frică de respingere, mi-e frică de incertitudine. Mi-e frică de mine, când mă las să mă pierd.

Tu eşti pierdut, eu nu te voi salva. 

N-avem amintiri, nici viitor.  

Te-ai speriat. Ai vrut putin, te-ai trezit cu mult. Acum fugi şi mă bucur. E cel mai bun lucru pe care l-ai putea face. 

Te încrancenezi în latura ta superficială. Habar n-ai cum e să mai fii tu. Şi pentru asta mi-e milă de tine. Te compătimesc, dar sper să-mi fii o lecţie bună. 

Ţi se pare că ai trasat limite, dar ai uitat toate graniţele pe care le-ai distrus. Acum ţi-e frică. Eşti laş. Dar nu e dreptul meu să te judec, nici datoria mea să te fac mai curajos. 

Cele mai mari greseli pe care le-am facut nu au venit din ce mi-am dorit, ci din ce nu am stiut ca vreau, din faptul ca nu am acceptat ca vreau, din faptul ca nu am cerut. 

Te-ai gândit vreodată că ai putea să contribui astfel la viaţa cuiva? Tu, care îi inveţi pe toţi să se piardă, să fie nemulţumiţi, sa creadă că sunt mult, dar de fapt să fie atât de puţin? Tu, care ştii atât de bine cum e să nu fii tu? 

Pseudo sfârşit

Lumea nu este a idealiştilor, nici a visătorilor, nici a peoţilor. Ei doar o visează, o împletesc, o gândesc. Văd firul aţei, înteleg toate lucrurile, dar toate acestea se transformă doar într-un vers.

Greşelile pe care le ştiu nu ma ajută, regulile pe care le cunosc, le încalc. Limitele mele se izbesc doar de alţii.

Încă aşez părţi rupte din trecut în prezent, înca mă joc cu idei vechi. Încă învăţ lecţii pe care le-am amânat, peste care am crezut că pot să sar.

Mă transform, într-o clipă, din personaj în observator. Pentru că vine o vreme în care nimic nu e nou, e doar un cantec care nu şi-a găsit finalul. E doar trecutul care se revarsă.

Răbdarea? Răbdarea nu o cunosc. De aceea mă şi izbesc. Mă izbesc de tine. Eşti un strigăt de furie. Eşti un zâmbet confuz.

Am fost personaj în viaţa altora şi doar un observator pentru mine. Mi-am îngropat greşelile în alţii şi le-am atacat tot în ei. Lecţiile mele au devenit predici. Căci prin ei am trait, prin ei am visat, prin ei m-am scurs. Ca o furtună care nu se linişteste când se întamplă. Răcoreste pământul, acoperă fulgerele, izbeşte copacii, dar nu-şi găseşte ea, în ea, linişte. Pornesc furtuna, fac să răsara soarele. Nu vin niciodată liniştit, nu ma găseşti furişându-ma lângă tine.

Cuvintele nu mai au rimă, scrisul e prozaic, încă nu se leagă nicio poveste, e doar o pauză între capitole. Nu am venin care să m-ajute sa te urăsc, nu am dragoste care să m-ajute să te izbăvesc, nu am medicamente care să îţi spulbere ceaţa, nu am calmante care să te oprească. Acum, chiar acum, nu am nimic de dat. În dreapta, e ceea ce putea să fie, iar dreapta o coteşte spre înapoi. Nu a fost drumul meu, mi-a placut doar că era drept. În stânga, e pericol de accident. În faţă e nebuloasă şi nu mai ştiu unde am pus lanterna.

Lumea vorbeşte de începuturi, eu ştiu că nimic nu se scrie de la zero.

The Weight of Adele

Marele castigator al festivalului de la Cannes nu este "La vie d'Adele", este "The Weight". Este o gluma, bineinteles, si o dezvalui inca de la inceput, sa nu enervez pe nimeni. "The Weight" nu a participat la festivalul de la Cannes.

"La vie d'Adele" este un film extrem de senzorial, a carui mesaj nu m-a emotionat, insa, mai mult decat orice alta idila, fie ea intre un baiat si o fata sau intre doua fete. O poveste adolescentina, intensa, care la un moment dat trebuie sa se opreasca, pentru ca nu s-ar putea altfel. O dragoste departe de realitate, aspiratii si dorinte comune, care se consuma in pat si se transpune intr-un tablou, pentru ca nu ar mai fi asa interesanta daca nu ar fi umpluta cu niste arta. Doua personaje antagonice, puse in oglinda, alaturarea veleitatilor intelectuale si artistice, hedonismului pur si simplitatii brute. Pastele cu sos ingurgitate cu o pofta aproape erotica, pe langa felul pedant de a manca o scoica (ce simbol la care nu ne-am fi gandit niciodata!).

Si, sa nu uitam, scenele erotice nesfarsite, menite sa atraga publicul masculin la cinematograf si mult-mult marketing i-au adus filmului renumitul "Palm D'Or", nemeritat din punctul meu de vedere. Recunosc, a fost filmat bine, personal mi-a placut tehnica, dar fara cele doua ingrediente cheie, gay parade si erotism, nu s-ar fi bucurat de acest succes. Inteleg rolul educational, faptul ca preconceptiile se distrug treptat, printr-o expunere succesiva si prelungita (mult prelungita - filmul are 3 ore). Inteleg ca normalitatea a fost indusa tocmai prin tratarea relatiei dintre Adele si Emma ca orice alta poveste de dragoste esuata, dar nu cred ca toate aceste ingrediente sunt suficiente pentru "Palm D'Or".

"The Weight" abordeaza, daca privim superficial, o tema asemenatoare, intr-un mod mult mai profund, printr-o poveste tragica, care iti da fiori pe sira spinarii si iti creaza un gol in stomac, cum (poate) numai filmele coreene/asiatice o pot face. Filmul este brutal, realitatea nu este ajustata deloc pentru ochiul privitorului, durerea nu este un plans isteric si nici nu isi gaseste surogate. In "The Weight" personajele sunt inchise in propriul corp, atat fizic cat si mental, sunt subjugate unei vieti in care nu se regasesc, unor sentimente pe care nu le pot trai decat imaginar. Printre cadavre, cocosat de viata, Jung danseaza si picteaza, depaseste cu stoicism ura pentru Dong-Bae si este capabil de o nemarginta empatie. Isi traieste viata fara sa urasca si isi imagineaza campii verzi, chiar si atunci cand e inconjurat de moarte si suferinta. Jung este un Sisif care isi duce bolovanul, creand frumusete acolo unde totul pare urat. Iar regizorul Jeon Kyu-hwan devine, in cateva momente cheie ale filmului, un fel de Tarantino coreean.

Niciun film pe care l-am vazut in cadrul festivalului de la Cannes nu a reusit sa egaleze ceea ce "The Weight" a reusit sa transmita, iar eu cred cu tarie ca rolul unui film nu este doar sa te faca sa vezi, ci si sa te faca sa simti. 

Impresionant si cu o forta mult mai mare decat "La vie d'Adele" mi s-a parut  "Heli". Amat Escalante prezinta viata din Mexic, asa cum nu o stim si asa cum nu avem timp sa ne gandim la ea. Traficul de droguri ii distruge nu doar pe cei implicati, ci atrage in tornada victime inocente. O greseala adolescentina se extinde ca o boala contagioasa asupra unei intregi familii, iar generatia care are puterea sa schimbe lucrurile este tocmai aceea care cade, inca, prada trecutului.

"Le Passe" pare o scena clasica din teatrul absurdului. Inceputul lui este sfarsitul, tema nu este povestea, ci fatalitatea sa. Prinsi in cercul vicios al trecutului, personajele se lupta cu un prezent total imperfect. Nu mai exista un sens pe care sa il caute, nici un motiv pe care trebuie sa il gaseasca. Chiar si atunci cand toata lumea isi concentreaza eforturile pentru a rezolva intriga, raspunsul nu ajuta pe nimeni, nu este nici nici eliberator, nici salvator. E tot o cautare absurda a nimic, pentru ca nimic nu mai poate fi schimbat. Filmul se deruleaza inapoi, pentru ca tot ce are legatuta cu inainte te duce in trecut, la ce ai fost. Nu exista inceput si nu exista sfarsit, cineva pur si simplu incepe si apoi se opreste din filmat.

Si finalizez, pentru ca nu am terminat inca lista de filme de la Cannes pe care vreau sa le vad, cu filmul fratilor Cohen - "Inside Llewin Davis", un film de atmosfera, care iti aduce savoarea anilor '60. Filmul trateaza corect si frumos nesfarsita tema romantica a artistului care isi gaseste greu calea spre succes, spusa cu umor si compasiune. Dar atat.

Filmele premiate la Cannes raman cumva in urma in fata cinematografiei asiatice, care are o voce din ce in ce mai puternica. Eu, cel putin, prefer de "The Weight" (si nu numai).

Dor

Nu exista tu, nu exista eu in lumea mea. Exista: ne stim dintodeauna. Nu exista distanta, nu exista timp, chiar daca timpul trece. Nu exista zambete ascunse, poate doar niste zambete cochete, aruncate prin locuri in care tu vei veni dupa mine. Nu exista trecut, nici viitor- evident- pentru ca suntem prea prosti sa stim ce sa facem cu el. Nu existi tu, este doar o imagine a ta, inradacinata intr-un sertat al mintii mele, care, nu stiu de ce, mi-a acoperit tot corpul. E un vesmant aspru al zilelor ce s-au scurs fara tine dar, dragul meu, devine prea patentic, iar eu nu suport patetismul…

Mi-e pur si simplu dor de tine.

Cercul vicios al lui Trebuie

Timpul e mai scurt, mai scurt cu fiecare zi, iar lista e mai lunga, cu fiecare pas. Scazi orele de somn, orele de lene, orele de nimic... si aduni nenumaratele ore in care trebuie sa faci ceva. Cu restante de ani de zile, ajungi la a nu stiu cata lista - o noua pagina, plina, sufocanta. Umpli rezervorul, apesi apasat pe acceleratie. Reusesti sa bifezi cateva lucruri, care par insa nesemnificative in comparatie cu ce a mai ramas, iar sentimentul de satisfactie este inlocuit usor cu nemultumirea, suma simpla a tuturor lucrurilor ramase.

Iti spui ca trebuie sa dormi, ca odihna va face pace si va adauga niste greutate sa echilibreze balanta. Dar nu, somnul nu mai este somn, e doar un timp de pregatire pentru ce a mai ramas. Nu te trezesti sa iti pui linistit cafeaua, ci sa bei cafeaua. Nu savurezi linistea, nu stai cu tine, ci faci o noua lista.

Din cand in cand, trebuie sa-l ucizi pe trebuie. Trebuie al tuturor lucrurilor. Sa ramai cu “vreau” si “imi place”. Sa ramai cu nimicul dulce al orelor “pierdute”. Am invatat greu lectia asta si o uit de fiecare data. Pana cand ajung sa fiu coplesita de un sentiment de insatisfactie, orice si oricat as face. Pana cand uit sa ma bucur si raspund sec, cand mi se aminteste de ceva ce mi-am dorit mult si s-a intamplat recent, “am si uitat”. Pentru ca e usor sa lasi ce nu ai facut sa atarne mai greu.

Tu unde te lasi sa nu fii perfect, unde te lasi sa gresesti, unde te lasi sa nu mai poti?

-E adevarat ca arabii sunt lenesi? (…)

-Nu suntem lenesi. Ne luam doar ragazul de a trai. Ceea ce nu e cazul occidentalilor. Pentru ei, timpul inseamna bani. Pentru noi, timpul nu are pret. Un pahar de ceai ajunge sa ne faca fericiti, pe cand pentru ei nicio fericire nu e de ajuns.

Ceea ce ziua datoreaza noptii, Yasmina Khadra

Sunt o baba (mama) comunista

Ultimul film al lui Stere Gulea nu spune simpla poveste a unei nostalgice a comunismului, aflata in contradictie cu lumea. Familia si relatia parinte-copil sunt cel putin la fel de intens dezbatute in film, astfel incat ai impresia ca titlul e doar o coincidenta care seteaza contextul.

Emilia, baba comunista autoproclamata, reia legaturile cu fostii ei colegi de uzina, iar universul ei comunist se clatina in discutiile cu ceilalti. De altfel, modul in care ea priveste perioada comunista este una naiva si limitata. Nu se gandeste la implicatiile sociale avute, ci strict la viata ei, la faptul ca sistemul i-a "dat un loc de munca la oras" si "o casa la bloc", care i-au permis sa-si creasca copilul. De aceea, intoarcerea Emiliei la tara, in final,  poate fi si un mod in care ea renunta la comunism, la fabrici si uzine, si se intorce acolo de unde a vrut sa fuga. Intrebarea ei simpla si sincera - "daca se gasesc usor lemne" - subliniaza fix fuga pe care a dus-o, de o viata asemanatoare cu cea a parintilor ei. La fel, fiica ei, Alice, cauta un destin diferit, in afara tarii, insa se confrunta cu lipsa unui loc de munca si cu un credit la banca, in conditiile in care tocmai urmeaza sa aiba  un copil. 

Desi titlul te trimite, poate, la un nou film despre comunism, este mai degraba o poveste despre familie si sacrificiu. Mi se pare o falsa problema, ridicata in criticile aduse filmului, ca este indreptatit in vreun fel comunismul asupra capitalismului. In fapt, nu se analizeaza princiipiile niciunui sistem, iar personajele din film nu sunt factori de decizie sau lideri de opinie, ci doar oameni simpli a caror privire naiva si ingusta depaseste rareori spatiul propriu. Oameni care ajung sa reinterpreteze, chiar si tardiv, lucrurile pe care le-au trait. Pelicula despre comunism care se filmeaza la ei in oras este insusi o cheie de interpretare, pentru ca Emilia nu are doar ocazia de a-si aminti, ci si de a reinterpreta acea perioada. 

Este adevarat ca filmul este marcat cu glume si aluzii la perioada comunista, dar multe din acestea mi se par doar de decor, iar scopul final al regizorului este cu totul altul. In film nu este vorba de a critica intr-un fel sau altul, ci tocmai de a arata intelegere. Iar regiozorul lasa suficiente momente de introspectie, cand camera se opreste pe chipul sugestiv al Luminiteti Gheorghiu.

Stere Gulea o face pe Emilia umana, calda si devotata, iar Luminita Gheorghiu o interpreteaza cu desavarsire, alaturi de Marian Ralea, caruia mi se pare ca i se potrivesete rolul bonom din film ca o manusa. Pentru ca tot am vazut comparatii intre film si carte, tocmai mi-am luat romanul lui Dan Lungu sa trag concluziile singura. "Sunt o baba comunista" merita vazut, desi nu va asteptati sa va faca sa radeti cu lacrimi, rasul doar va poate stapani lacrimile.

Lefkada cea albastra

Pana in acest an am evitat o vacanta in Grecia, pentru ca nu sunt o mare amatoare de soare si asociam Grecia cu un sezlong. Am ajuns in Lefkada intamplator. Am tras-o la sorti, intr-o competitie pe ultima suta de metri, in care intrase cu Skiathos. Mi s-a parut mai putin cunoscuta, dar am aflat, apoi, ca anul acesta a devenit foarte populara. Cert e ca era destul de plina de turisti, insa nu sufocanta.

Si uite asa am aflat ca zeii si zeitele sunt un mit, dar apa albastra si spumoasa din care s-au nascut si stancile pe care se perindau chiar exista. Trecand de la metafore la fapte, am poposit in Lefkas, capitala insulei. Un orasel cochet, colorat si plin de viata, care poate fi un foarte bun punct de plecare catre alte locuri din insula, insa nu cea mai fericita alegere daca vrei o plaja aproape. 

Cele mai apropiate plaje de Lefkas le gasesti fie la Agios Ioannes, la 10 minute, fie la Nidri, la 30 de minute de Lefkada. Gasesti in toate ghidurile recomandari pentru Agios Ioannes, dar de fapt e doar o fasie de pamant, mai lina decat altele din Lefkada, dar la fel de plina de pietre. Nu m-a impresionat, insa am mancat acolo cei mai buni ardei cu branza. Iar in apropiere am gasit plaja Mily, unde bate vantul atat de tare incat nici nu mai simti caldura de afara. Aici e si paradisul amatorilor de sporturi pe apa, ceea ce te face sa crezi ca esti intr-o poveste cu zmee colorate. 

Nidri e locul perfect de stat sub copac, cu marea langa tine, e punctul de plecare pentru toate croazierele de pe insula si tot aici gasesti o cascada racoritoare, la 30-40 de minute de mers pe jos. In drum spre cascada e necesara o masa plina de carne la un restaurant grecesc autentic de pe traseu. Iar daca nu esti amator de carne, poti incerca o feta prajita cu miere care, oricat de ciudat ar suna, este absolut delicioasa.   

Cele mai spectaculoase plaje ale Lefkadei, Egremini si Porto Katsiki, isi merita blazoanele. Stancile rosiatice si apa albastra si involburata chiar fac o pereche minunata. Sunt insa si pline de turisti, mai ales Porto Katsiki. Egremini e mai putin aglomerata pentru ca, daca nu vrei sa cobori si sa urci 350 de trepte, nu poti ajunge pe ea decat cu vaporul. Asa ca, la Egremini ii gasesti pe cei mai putini, sportivi si curajosi, asta pana in momentul in care vasele de croaziere vin si descarca turistii precum cartofii pe plaja, pentru o baie grabita de o ora. Am luat si noi o astfel de croaziera si vezi toate locurile pe fuga. E mai frumos sa urci si sa cobori trepte si sa savurezi locuri pe indelete. 

Cea mai frumoasa plaja am gasit-o in Agios Nikitas - Mylos. La Mylos ajungi urcand si coborand vreme de vreo 30 de minute. Gasesti o plaja fara taverne, fara umbrele, cu pete de umbra doar sub stanci si cu valuri care te izbesc si fac spuma. Nu ai confort turistic, poti sta doar pe pietre si ar fi bine sa ai cel putin apa la tine, daca nu si umbrela. La drumul la intoarcere e musai sa te opresti la Poseidon, unde mananci foarte bine, de la musaka la legume facute intr-o sumedenie de feluri, toate foarte bune. De la Agios Nikitas ajungi destul de usor si la Kalamitzi, unde poti sa vezi combinatia de pini, stanci si ape de la inaltime, foarte frumoasa pe inserat. 

Daca mai adaugi la lista de mai sus o vizita in Vasiliki, cu taverne la tot pasul si case albe albastrui, plaja Gialos, unde am prins cea mai frumoasa priveliste de apus, si cateva orasele din interiorul insulei, ai parcurs Lefkada in lung si lat, lucru pe care poti sa-l faci intr-o zi-doua cu masina. Distantele nu sunt mari, dar sunt multe locuri in care e frumos sa poposesti, cel putin la o cafea sau la un iaurt inghetat-desertul meu preferat din Grecia. 

In interiorul insulei, la inaltime, gasesti orasele rasfirate, autentice, in care m-am simtit ca in verile petrecute la tara la bunici. Pana la Vafkeri drumul e intortocheat si frumos (urci cam pana la 1000 de metri). In Karia vezi greci stand la vorba si juncand table inainte sa se faca ora pranzului si mai gasesti tesaturi de tot felul. Oraselele de pe langa Karia, micute si tapate cu piatra, sunt numai bune de baut inca o cafea, nu mai stiu la ce numar am ajuns...

M-am cam indragostit de Lefkada, iar o data cu ea a inceput sa-mi placa Grecia. Mi s-a facut dor de ea si de zeii ei de pretutindeni, dar mai ales de niste ardei copti cu branza.