The Weight of Adele

Marele castigator al festivalului de la Cannes nu este "La vie d'Adele", este "The Weight". Este o gluma, bineinteles, si o dezvalui inca de la inceput, sa nu enervez pe nimeni. "The Weight" nu a participat la festivalul de la Cannes.

"La vie d'Adele" este un film extrem de senzorial, a carui mesaj nu m-a emotionat, insa, mai mult decat orice alta idila, fie ea intre un baiat si o fata sau intre doua fete. O poveste adolescentina, intensa, care la un moment dat trebuie sa se opreasca, pentru ca nu s-ar putea altfel. O dragoste departe de realitate, aspiratii si dorinte comune, care se consuma in pat si se transpune intr-un tablou, pentru ca nu ar mai fi asa interesanta daca nu ar fi umpluta cu niste arta. Doua personaje antagonice, puse in oglinda, alaturarea veleitatilor intelectuale si artistice, hedonismului pur si simplitatii brute. Pastele cu sos ingurgitate cu o pofta aproape erotica, pe langa felul pedant de a manca o scoica (ce simbol la care nu ne-am fi gandit niciodata!).

Si, sa nu uitam, scenele erotice nesfarsite, menite sa atraga publicul masculin la cinematograf si mult-mult marketing i-au adus filmului renumitul "Palm D'Or", nemeritat din punctul meu de vedere. Recunosc, a fost filmat bine, personal mi-a placut tehnica, dar fara cele doua ingrediente cheie, gay parade si erotism, nu s-ar fi bucurat de acest succes. Inteleg rolul educational, faptul ca preconceptiile se distrug treptat, printr-o expunere succesiva si prelungita (mult prelungita - filmul are 3 ore). Inteleg ca normalitatea a fost indusa tocmai prin tratarea relatiei dintre Adele si Emma ca orice alta poveste de dragoste esuata, dar nu cred ca toate aceste ingrediente sunt suficiente pentru "Palm D'Or".

"The Weight" abordeaza, daca privim superficial, o tema asemenatoare, intr-un mod mult mai profund, printr-o poveste tragica, care iti da fiori pe sira spinarii si iti creaza un gol in stomac, cum (poate) numai filmele coreene/asiatice o pot face. Filmul este brutal, realitatea nu este ajustata deloc pentru ochiul privitorului, durerea nu este un plans isteric si nici nu isi gaseste surogate. In "The Weight" personajele sunt inchise in propriul corp, atat fizic cat si mental, sunt subjugate unei vieti in care nu se regasesc, unor sentimente pe care nu le pot trai decat imaginar. Printre cadavre, cocosat de viata, Jung danseaza si picteaza, depaseste cu stoicism ura pentru Dong-Bae si este capabil de o nemarginta empatie. Isi traieste viata fara sa urasca si isi imagineaza campii verzi, chiar si atunci cand e inconjurat de moarte si suferinta. Jung este un Sisif care isi duce bolovanul, creand frumusete acolo unde totul pare urat. Iar regizorul Jeon Kyu-hwan devine, in cateva momente cheie ale filmului, un fel de Tarantino coreean.

Niciun film pe care l-am vazut in cadrul festivalului de la Cannes nu a reusit sa egaleze ceea ce "The Weight" a reusit sa transmita, iar eu cred cu tarie ca rolul unui film nu este doar sa te faca sa vezi, ci si sa te faca sa simti. 

Impresionant si cu o forta mult mai mare decat "La vie d'Adele" mi s-a parut  "Heli". Amat Escalante prezinta viata din Mexic, asa cum nu o stim si asa cum nu avem timp sa ne gandim la ea. Traficul de droguri ii distruge nu doar pe cei implicati, ci atrage in tornada victime inocente. O greseala adolescentina se extinde ca o boala contagioasa asupra unei intregi familii, iar generatia care are puterea sa schimbe lucrurile este tocmai aceea care cade, inca, prada trecutului.

"Le Passe" pare o scena clasica din teatrul absurdului. Inceputul lui este sfarsitul, tema nu este povestea, ci fatalitatea sa. Prinsi in cercul vicios al trecutului, personajele se lupta cu un prezent total imperfect. Nu mai exista un sens pe care sa il caute, nici un motiv pe care trebuie sa il gaseasca. Chiar si atunci cand toata lumea isi concentreaza eforturile pentru a rezolva intriga, raspunsul nu ajuta pe nimeni, nu este nici nici eliberator, nici salvator. E tot o cautare absurda a nimic, pentru ca nimic nu mai poate fi schimbat. Filmul se deruleaza inapoi, pentru ca tot ce are legatuta cu inainte te duce in trecut, la ce ai fost. Nu exista inceput si nu exista sfarsit, cineva pur si simplu incepe si apoi se opreste din filmat.

Si finalizez, pentru ca nu am terminat inca lista de filme de la Cannes pe care vreau sa le vad, cu filmul fratilor Cohen - "Inside Llewin Davis", un film de atmosfera, care iti aduce savoarea anilor '60. Filmul trateaza corect si frumos nesfarsita tema romantica a artistului care isi gaseste greu calea spre succes, spusa cu umor si compasiune. Dar atat.

Filmele premiate la Cannes raman cumva in urma in fata cinematografiei asiatice, care are o voce din ce in ce mai puternica. Eu, cel putin, prefer de "The Weight" (si nu numai).

Le Havre

"Le Havre" mi-a plăcut pentru simplitate, pentru modul frumos şi simplu în care trăiesc personajele, chiar şi atunci când viaţa nu e simplă. Pentru cadrele uşor teatrale, care te duc într-o lume paralelă. Nu pentru că ar fi SF sau că povestea nu ar avea legatură cu realitatea, ci pentru modul domol şi lin în care se desfăşoara lucrurile.

Un puşti imigrant îşi găseşte, într-un locuitor al unui orasel mic - Le Havre, un prieten bun care îl ocroteşte, salvându-i astfel viitorul. Povestea nu e complexă şi întortocheată, intriga e simplă, dar tocmai asta e frumuseţea filmului. Plus un final optimist, care te face să crezi că un bine făcut într-un loc se revarsă într-altul, având puterea de a şterge urme adânci şi bolnave.

http://www.imdb.com/title/tt1508675/?ref_=sr_1

Amour - amor?

Marele câştigător al acestui an de la Cannes şi-a meritat, zic eu, titlul.

Cum se mai iubesc oamenii după 10, 20, 50 de ani de căsnicie, aceeaşi căsnicie? Este dragostea cum ne-o imaginăm, liniştită şi senină, aşteptându-şi împacată moartea? Sau e crudă şi plină de vicii, ca viaţa acelora care nu au avut răgaz să se înţeleagă? Sau poate chiar şi atunci când viaţa curge lin, fără traume majore, există ameninţarea morţii şi surpriza de a-i face faţă. A morţii noastre sau a celui cu care ne-am împărţit viaţa. Alături de care ne vedem propria moarte, cum frumos povesteşte Yalom în "Privind soarele în faţă".

"Amour" este despre cum dragostea, într-un punct culminant, poate să scoată ce e mai frumos, dar şi ce e mai rău din noi. Unde începe şi unde se termină grija faţă de noi şi grija faţă de celălat? Cât putem să dăm şi de ce avem nevoie pentru a da? Cât putem să respectăm din dorinţele celuilalt, fără a ne sacrifica pe noi? De câtă renunţare suntem capabili? Unde e locul dragostei în toate acestea?

"You are very kind but you are a monster sometimes", pare a fi replica cheie a unui film care începe liniştit, cu povestea unei vieţi banale şi pline de tabieturi a doi batrani. În aceasta, însă, intervine panica, apoi boala şi neputinţa, apoi cruzimea. În toate acestea, trăieşte dragostea...

http://www.imdb.com/title/tt1602620/?ref_=sr_1

"Le gamin au velo"

Un film care surprinde cu un realism feroce cât de greu e, câteodată, să fii copil în lumea adulţilor. Când presupui din start, doar pentru că aşa ar fi normal, că parinţii te iubesc şi vor avea grijă de tine. Că te vor iubi neconditionat şi că te vor proteja. Că sunt responsabili şi maturi. Când, uneori, se întamplă să te lase să lupţi singur, prematur, cu responsabilităţi care îţi depăşesc puterile şi vârsta.

În lumea cealaltă, adulţii îşi cară şi ei propriile greşeli. Greşeli care ajung, în final, să le invalideze calitatea de a fi părinţi.

Un film despre dureile crunte ale copilariei pentru că, uneori sau deseori, copilaria nu e o livadă plină cu pomi şi flori. O poveste despre cum poţi să cucereşti inima distrusă a unui copil cu dragoste, toleranţă şi răbdare. Un film care ilustrează reuşit o relatie care se creează, cu eforturi şi sacrificii, cu julituri şi greşeli. Un tablou despre o lume cruntă, dar cât se poate de adevarată.

Adăugaţi o legendă

http://www.imdb.com/media/rm3535188224/tt1827512