Culturile chiar se ciocnesc

Filmul "Old Boy" mi s-a parut genial si reprezentativ pentru ce inseamna un film asiatic bun. Avea in spate o poveste bine inchegata,chiar daca ireala, precum si o tema puternica si foarte des intalnita in cultura asiatica (din ce am vazut pana acum), razbunarea. Dupa ce a stat 15 ani inchis, privat de lumina zilei, traind intr-o carcera ca micuta Amalia care a trait printre lupi, un barbat este eliberat si readus la viata "normala", nu pentru a i se da o noua sansa la evolutie, ci pentru a i se aplica un plan de razbunare gandit in cel mai mic detaliu si pentru a-si face din fiica sa, pe care acum nu o mai recunostea, amanta. Pentru ca legatura de sange a dat nastere unui devotament sinistru, unei relatii ciudate, care, apoi, cand a fost trecuta prin filtrul ratiunii, a devenit calea sigura spre nebunie.

Ei bine, Chan-wook Park revine dupa 10 ani de la "Old Boy" cu "Stoker, un film mult europenizat, care o are cap de afis pe Nicole Kidman, "Stoker". 

Ce e drept, nu am vazut pana la capat trilogia razbunarii, ci m-am oprit la "Old Boy", dar asteptarile mele erau destul de ridicate. Din scurta mea incursiune in acest alt fel de a gandi, de a prezenta lucrurile si de a face film, specific asiaticilor, ma asteptam la ceva asemanator, chiar si cu Nicole Kidman pe afis. Kim Ki-duk nu s-a dezis nici in "Pieta", nici in "Arirang". Daca ai vazut "Insula" sau "Primavara, vara, toamna, iarna", filmele lui consacrate, il puteai recunoaste usor si in cele mai noi, chiar daca ramaneai cu o mica dezamagire, ca atunci cand ai inceput cu cel mai bun roman al lui Dostoievski, iar celelalte care au urmat, chiar daca patrunzatoare, nu mai reuseau sa ajunga tot acolo. Pana la urma, nici cea mai buna ciocolata nu e la fel de buna a zecea oara cand o mananci.  

Altfel spus, "Insula" m-a socat. Era printre primele mele filme asiatice vazute, in timpul facultatii, alaturi de "2046" si "In the mood for love" (Kar Wai Wong). Totul parea extrem in "Insula': nivelul pana la care poate ajunge o obsesie, felul stoic de a trai orice durere ca si cum e ceva mult prea natural, limitele la care te impinge dragostea (desi cred ca acest cuvant inseamna total altceva cand vorbim de asiatici). Nu stiu acum cum as percepe filmul, probabil diferit, dar nu am avut curiozitatea sa incerc. M-am uitat insa cu interes la "Pieta", film in care unui recuperator de debite i se schima viata dupa ce ii este descoperit calcaiul lui Ahile, mai precis lipsa dragostei de mama pe care a resimtit-o intreaga viata, aceasta vulnerabilitate fiind folosita in scop de razbunare. Pentru ca asa-zisa mama mimeaza apropierea pentru a-si razbuna propriul ei copil. Umilinta, violenta, furia si, mai ales, razbunarea, isi gasesc compensare in darurie si nevoie, insa toate acestea raman la un nivel primar, nu sunt trecute prin filtrul interpretarii.

Razbunarea, orgoliul, datoria, par sa primeze in filmele asiatice, invingand usor autoconservarea si morala (asa cum o intelegem noi). Ce se intampla insa cand aceste teme sunt europenizate, dezbatute si psihanalizate si, mai mult, interpretate prin ochelarii nostri? Din punctul meu de vedere, iese un film fara nicio tema majora, fara nicio drama in final, fara nimic cu care ai putea sa rezonezi pana la capat.   

Cam asta s-a intamplat cu "Stoker". Daca te uiti la trailer, vezi un monolog al lui Nicole Kidman care dezbate motivatia intrinseca a oamenilor atunci cand fac un copil. Te duce un pic cu gandul la psihanaliza si alte lucruri specifice femeilor europene isterice. Apoi mai vezi niste capete taiate, niste legaturi incurcate, mama-unchi, fiica-unchi, si nu prea stii cum sa le iei. De altfel, violenta extrema este ubicua in filmele asiatice, dar nu se opreste acolo.

Tot filmul, care se intinde pe vreo doua ore, am asteptat sa vad care e ideea, furata fiind de imaginile expresive. Pentru ca filmul este presarat cu snapshot-uri uimitoare, la nivel de imagine fiind unul dintre cele mai bune pe care le-am vazut in ultima perioada. O pereche de pantofi la fiecare noua varsta, pana in momentul in care nu mai stii unde te duc picioarele (sau capul). O nebunie tinuta sub control, pana cand aceasta izbucneste, in momentul in care obiectul furii tale nu mai este o pasare rara. Un copil naiv si destept care devine o bruta in momentul in care tatal nu ii mai poate gestiona nebunia latenta, prea asemanatoare cu aceea a unchiului razbunator, iesit de la nebuni, care tese o intriga putin plauzibila. O mama frivola, fara niciun control, nici asupra ei, nici asupra celorlalti. Niste ganduri aruncate, care nu converg catre o idee majora, care sa le lege. Singura la care m-am putut gandi, este ca nu ai cum sa controlezi nebunia. Asta sa fie totul? Daca da, monologurile lui Nicole Kidman trebuiau sa fie putin diferite...

Morala: filmul asiatic nu are nevoie de analiza. Nebunia lor ramane in locul in care o traiesc. "Stoker" poate fi vazut :).  

PS: Am citit acum acest review din "The Guardian" si aceasta paralela cu Hitchcock, la care nu m-am gandit, dar paragraful de mai jos mi se pare elocvent.

Where Hitchcock's original injected a small drop of poison into picket-fence suburbia, Stoker stands proud as a full-blown gothic nightmare, replete with cadavers in the freezer and sexual ecstasy in the shower. I'm not convinced it hangs together; I'm not even sure it's good. But its wild undulations cast a definite spell.

Django

Cred ca trebuie sa incep prin a spune ca nu sunt fan Tarantino, ba chiar ca am digerat destul de greu galetile de vopsea rosie aruncate prin filmele lui. Prima data cand am vazut "Pulp Fiction" nu am fost nici extaziata si nici nu mi-a venit sa devorez Tarantino pe paine. L-am preferat oricand pe Almodovar si femeile lui isterice si nebune.

Am redescoperit "Pulp Fiction" prin Alex Leo Serban, spre sfarsitul unui curs, regretand ca nu m-am trezit mai devreme sa asist la tot. Am vizionat de cateva ori scena "Girl you'll be a women soon" din Pulp Fiction, de care Alex Leo Serban era absolut indragostit, si abia atunci Tarantino mi-a sugerat ca ar mai merita o sansa. Am uitat insa si am ramas in contiuare in urma cu filmele lui, dar acum le-as revedea cu alti ochi.

Si la "Django..." m-am uitat fara prea mari asteptari, dar povestea a fost interesanta si muzica, ca de obicei, buna. Realitatea reinterpretata, ironizata, este reusit redata prin povestea sclavului care se transforma in vanator de recopmense si porneste intr-o calatorie plina de peripetii al carui scop final nu este numai regasirea sotiei, ci si reinventarea sa. In ciuda faptului ca Tarantino nu are nicio legatura cu redarea istoriei, in ciuda faptului ca nu se vrea poate mai mult decat o parodie delicioasa, perspectiva sa poate fi foarte valida daca eliminam elementele distorsionate care recompun o pseudorealitate.

http://www.imdb.com/media/rm958180352/tt1853728?ref_=tt_ov_i

Le Havre

"Le Havre" mi-a plăcut pentru simplitate, pentru modul frumos şi simplu în care trăiesc personajele, chiar şi atunci când viaţa nu e simplă. Pentru cadrele uşor teatrale, care te duc într-o lume paralelă. Nu pentru că ar fi SF sau că povestea nu ar avea legatură cu realitatea, ci pentru modul domol şi lin în care se desfăşoara lucrurile.

Un puşti imigrant îşi găseşte, într-un locuitor al unui orasel mic - Le Havre, un prieten bun care îl ocroteşte, salvându-i astfel viitorul. Povestea nu e complexă şi întortocheată, intriga e simplă, dar tocmai asta e frumuseţea filmului. Plus un final optimist, care te face să crezi că un bine făcut într-un loc se revarsă într-altul, având puterea de a şterge urme adânci şi bolnave.

http://www.imdb.com/title/tt1508675/?ref_=sr_1

Amour - amor?

Marele câştigător al acestui an de la Cannes şi-a meritat, zic eu, titlul.

Cum se mai iubesc oamenii după 10, 20, 50 de ani de căsnicie, aceeaşi căsnicie? Este dragostea cum ne-o imaginăm, liniştită şi senină, aşteptându-şi împacată moartea? Sau e crudă şi plină de vicii, ca viaţa acelora care nu au avut răgaz să se înţeleagă? Sau poate chiar şi atunci când viaţa curge lin, fără traume majore, există ameninţarea morţii şi surpriza de a-i face faţă. A morţii noastre sau a celui cu care ne-am împărţit viaţa. Alături de care ne vedem propria moarte, cum frumos povesteşte Yalom în "Privind soarele în faţă".

"Amour" este despre cum dragostea, într-un punct culminant, poate să scoată ce e mai frumos, dar şi ce e mai rău din noi. Unde începe şi unde se termină grija faţă de noi şi grija faţă de celălat? Cât putem să dăm şi de ce avem nevoie pentru a da? Cât putem să respectăm din dorinţele celuilalt, fără a ne sacrifica pe noi? De câtă renunţare suntem capabili? Unde e locul dragostei în toate acestea?

"You are very kind but you are a monster sometimes", pare a fi replica cheie a unui film care începe liniştit, cu povestea unei vieţi banale şi pline de tabieturi a doi batrani. În aceasta, însă, intervine panica, apoi boala şi neputinţa, apoi cruzimea. În toate acestea, trăieşte dragostea...

http://www.imdb.com/title/tt1602620/?ref_=sr_1

"Le gamin au velo"

Un film care surprinde cu un realism feroce cât de greu e, câteodată, să fii copil în lumea adulţilor. Când presupui din start, doar pentru că aşa ar fi normal, că parinţii te iubesc şi vor avea grijă de tine. Că te vor iubi neconditionat şi că te vor proteja. Că sunt responsabili şi maturi. Când, uneori, se întamplă să te lase să lupţi singur, prematur, cu responsabilităţi care îţi depăşesc puterile şi vârsta.

În lumea cealaltă, adulţii îşi cară şi ei propriile greşeli. Greşeli care ajung, în final, să le invalideze calitatea de a fi părinţi.

Un film despre dureile crunte ale copilariei pentru că, uneori sau deseori, copilaria nu e o livadă plină cu pomi şi flori. O poveste despre cum poţi să cucereşti inima distrusă a unui copil cu dragoste, toleranţă şi răbdare. Un film care ilustrează reuşit o relatie care se creează, cu eforturi şi sacrificii, cu julituri şi greşeli. Un tablou despre o lume cruntă, dar cât se poate de adevarată.

Adăugaţi o legendă

http://www.imdb.com/media/rm3535188224/tt1827512

 

”The perks of being a wallflower"

Trebuie să recunosc că ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest film a fost titlul. Am aflat ulterior că este titlul nuvelei scrise de Stephen Chbosky, după care a fost realizat filmul.

The perks of being a wallflower ilustrază frumos adolescența și prima dragoste. Și nu numai prima dragoste, ci poate prima scanare mai seriosă a propriului eu, în care ies la iveală toate focurile de artificii. Adolescenţa ne urmăreşte o viaţă, ne formeazăm dar lasă şi urme, regrete. Ne transformă din observatori în participanți la propria viaţă. Ne învăţă să alegem şi să „acceptăm dragostea aceluia pe care credem că îl merităm”.

http://www.imdb.com/title/tt1659337/

We accept the love we think we deserve.

How's your first relationship going? 

It's so bad, that I keep fantasizing that one of us is dying of cancer, so that I don't have to break up with her. 

I don't know if I will have the time to write anymore letters because I might be too busy trying to participate. So if this does end up being the last letter I just want you to know that I was in a bad place before I started high school and you helped me. Even if you didn't know what I was talking about or know someone who has gone through it, you made me not feel alone. Because I know there are people who say all these things don't happen. And there are people who forget what it's like to be 16 when they turn 17. I know these will all be stories someday. And our pictures will become old photographs. We'll all become somebody's mom or dad. But right now these moments are not stories. This is happening, I am here and I am looking at her. And she is so beautiful. I can see it. This one moment when you know you're not a sad story. You are alive, and you stand up and see the lights on the buildings and everything that makes you wonder. And you're listening to that song and that drive with the people you love most in this world. And in this moment I swear, we are infinite.