Where is the happy ending?

Nu există final fericit, asta știm deja, dar nici măcar în filme nu îl mai găsim. Iar dacă regizorul se străduiește să dea o turnură optimistă, filmul devine deseori unul de duzina, "Hollywood style". E ca și cum cineva te-ar minți în față. Pentru că viața începe undeva după minunatul „happy-end” și se termină...nici noi nu știm unde. Așa că... mai bine ne oprim acolo unde nu mai este nimic nou de spus.

Lipsa finalului - în sensul de rezolvare - a devenit aproape un clișeu în filmele de artă (este o încadrare forțată, dar am simțit nevoia să fac o separare, iar filmele incluse în lista mea aleatoare nu intră neapărat în această categorie). Este, evident, mai aproape de ceea ce trăim și simțim. Dar mă întreb - când și unde am început să preferăm asta?

Așa că povestea este acolo unde găsim o intrigă, iar finalul ei este acolo unde totul e compromis și, orice s-ar întâmpla, elementele nu se mai găsesc într-un melanj fără pată.  

Le passe este exemplul perfect de film care începe din senin și se termină brusc, deși este considerabil de lung, de ajungi să vrei, după toată corvoada, măcar un final mai clar. Tocmai durata are, însă, o contribuție majoră la sentimentul de frustrare, generat de incapacitatea de a schimba lucrurile. Astfel că, finalul înseamnă doar confruntarea personajelor cu un trecut pe care nu îl mai pot schimba și care îi va urmări pentru totdeauna. La fel și în A separation, după ce orgoliile și problemele s-au pus în mișcarea, alegerea de la final devine irelevantă. Nimeni nu se mai poate întoarce fericit la ce a fost. Suntem ceea ce suntem, iar ceea ce ni se întâmplă este o consecință deloc maleabilă, ne spune frumos Ashar Farhadi.

În Take this walz, o căsnicie aparent reușită (și reușit de comodă) este distrusă de o iluzie fără drept la fericire. Deși aparent alegi altceva, într-un final lucrurile converg în aceeași direcție.  La polul oarecum opus, un film oarecum mai digerabil și mai clar în ceea ce privește sfârșitul, nu ne dă nici el prea mult drept la fericire, ci mai degrabă ne spune că sunt multe lecții de învățat și greșeli de făcut pentru a găsi o nouă șansă la echilibru. În Enough said găsim, deci, o abordare realistă, picurată pe ici, pe colo, cu edulcorări. O poveste în care personajele își găsesc o oareșce împlinire, abia după ce și-au învățat lecțiile, știu ce să caute, ce să dea și ce să aștepte.

Dacă Before sunrise s-ar fi oprit la "și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți", ne-ar fi lăsat imaginația să zburde pe culmile fericirii. Dar, iată că vine continuarea! Iar Before midnight ne învață că povestea frumoasă are cu totul și cu totul alte valențe, peste ani, când intervine, fără doar și poate, cruda realitate. Regăsirea se produce, acum, altfel, așteptările se schimbă, iar "happy-ending-ul" devine, din sfârșit, început.

The hunt ne intrigă, ne umple de frustrare. Nu înțelegem logica lucrurilor, mai ales dacă ni se pare că am depășit barierele unei comunități mici, închise, care își stabilește, singură, propriile reguli. L-aș fi înțeles și mai puțin, cred, dacă nu aș fi urmărit o dezbatere pe tema drepturilor copiilor în țările nordice, în urma acestui articol.

E foarte posibil ca cele două să nu aibă neapărat o legătură, dar eu nu am reușit, altfel, să înțeleg de ce nu au existat și alte modalități de a căuta adevărul. Am înțeles puterea și mreaja maselor, manipularea, am înțeles cum anumite convingeri auto-induse devin literă de lege, dar mi-a fost greu să înțeleg de ce nu au existat și alte încercări. Astfel că am apelat la această legătură, la îndemână prin temporalitatea ei. Ajungând la sfârșit, căci despre asta este vorba, nici în acest caz reintegrarea în comunitate nu a rămas fără urme, iar sfârșitul ne-o demonstrează într-un mod neașteptat.

Am lăsat, la final în această listă aleatoare, The broken circle breakdown. Un film care ne distruge într-un mod brutal iluzia "happily ever after". Ei bine, uitându-te la film, ajungi aproape convins de faptul că orice fericire are un preț, unul prea mare, pe care nu ți-l spune nimeni atunci când intri în joc și pe care nu decizi tu dacă vrei să-l plătești sau nu. Evident, acum am exagerat nițel, intrând în pielea unuia dintre personaje, perfect îndreptățit, de altfel, să-și piardă credința. Și cum realitatea este percepție, și cum trecutul se schimbă în funcție de ceea ce trăim (știm, deja, că atunci când luăm o decizie, ne bazăm pe ceea ce ne este favorabil, pentru că nu am putea să trăim într-un conflict perpetuu),  iată cum cea mai frumoasă poveste, pe care ne-o dorim cu toții, se transformă în cele mai întunecate părți ale ei. Mai ales atunci când căutăm țapi ispășitori pentru o dramă care nu a putut fi controlată sau evitată. Un film dureros de trist, presărat cu melodii country care îți ajung la suflet, care ne arată, încă o dată, că aici, în viața pe care o trăim, nu există povești nemuritoare care să se termine cu "Și au trăit fericiți..."...

Fluturi şi zâmbete

Înghiţim fluturi. Îi facem gem pe pâine, salată de crudităţi. Fluturi care să ne umple viaţa. Să ne scape de liniştea angoasantă, de deciziile grele...de noi. Îi facem avioane şi bărci, să ne treacă peste mări şi ţări. De ne-ar putea îndeparta de tot....de noi.

Fluturii ne fac să fugim. Şi fluturii trec.

Adevarata poezie stă într-un zâmbet cald, o îmbraţişare venită din suflet, care nu cere la schimb decât tot o îmbrăţişare. Echilibrul stă în căldură. Nu în furtună, nu în alertă.

O legătură autentică, nu e un fluture, e o albină. Îţi lasă un gust dulce, nu un gol.

Nu îţi găsi sensul în culori trecătoare.

Nu fi romancier de dragul de a scrie poveştile altora pe inima ta.

Poezie

Iubesc poezia, iar acum mai mult de zece ani, m-am jucat de-a poetul. De multe versuri imprastiate imi este rusine, rosesc. Asa cum facem cu totii la amintirea unor copilarii trecute, cu care ne place sa credem ca nu ne mai identificam. Imi plac versurile, imi plac oamenii care scriu frumos si vorbesc bine.

Dar lipsa de talent nu trebuie sa ne opreasca sa scriem. Atat timp cat nu avem veleitati de poeti, poezia e o joaca, jocul e o poezie. Si daca vreodata ai scris un vers, inseamna ca sufletul tau ti-a cerut asta.

Cred ca o singura poezie mi-a ramas draga si ma mai gandesc din cand in cand la ea, de fapt la vreo doua trei vorbe din ea, care nu ar avea insa o logica daca ar fi trunchiate...

De flori de primăvară

Te închideam în palme moi

cu gând să te păstrez în mine,

mă deschideam într-un şuvoi

de gânduri prea străine.

Nu neg, era venin latent

într-o arteră neagră

din alte dăţi, în alte zări –

nu poate să-nţeleagă –

Te-am otrăvit?

Îmi pare rău...

De ce-ai murit, iubitul meu?

De flori de primăvară...

Îmi răsădeai din când în când

în piele albă trandafiri,

mă sărutai pe lângă gât,

te-ncolăceai subit.

Erai în mine, atât mai ştiu

când rădăcinile prea crude

m-au omărât, iubitul meu...

De ce-ai murit? mă-ntrebi mereu

De flori de primăvară...

când nu am mai avut ce da,

când nu am mai avut ce strânge

noi ne-am privit

şi-n ritmuri reci

ne-am diluat în alte zeci

de flori de primăvară

Vorbe de adio

Tu eşti singura pedeapsă pe care mi-o mai pot aplica. Singura sursă de regrete. Cu cât mi se spune că trebuie să regret mai mult, cu atât mă apropii mai tare... de tine. Nu imi găsesc surse de vinovăţie în altă parte. Aşa că tu ai rămas suma trecutului meu. Eşti tot ce mă mai ţine în loc.  

Tu avertizez! Eşti, pentru a putea să dispari! 

Nu mi-e frică de respingere, mi-e frică de incertitudine. Mi-e frică de mine, când mă las să mă pierd.

Tu eşti pierdut, eu nu te voi salva. 

N-avem amintiri, nici viitor.  

Te-ai speriat. Ai vrut putin, te-ai trezit cu mult. Acum fugi şi mă bucur. E cel mai bun lucru pe care l-ai putea face. 

Te încrancenezi în latura ta superficială. Habar n-ai cum e să mai fii tu. Şi pentru asta mi-e milă de tine. Te compătimesc, dar sper să-mi fii o lecţie bună. 

Ţi se pare că ai trasat limite, dar ai uitat toate graniţele pe care le-ai distrus. Acum ţi-e frică. Eşti laş. Dar nu e dreptul meu să te judec, nici datoria mea să te fac mai curajos. 

Cele mai mari greseli pe care le-am facut nu au venit din ce mi-am dorit, ci din ce nu am stiut ca vreau, din faptul ca nu am acceptat ca vreau, din faptul ca nu am cerut. 

Te-ai gândit vreodată că ai putea să contribui astfel la viaţa cuiva? Tu, care îi inveţi pe toţi să se piardă, să fie nemulţumiţi, sa creadă că sunt mult, dar de fapt să fie atât de puţin? Tu, care ştii atât de bine cum e să nu fii tu? 

Pseudo sfârşit

Lumea nu este a idealiştilor, nici a visătorilor, nici a peoţilor. Ei doar o visează, o împletesc, o gândesc. Văd firul aţei, înteleg toate lucrurile, dar toate acestea se transformă doar într-un vers.

Greşelile pe care le ştiu nu ma ajută, regulile pe care le cunosc, le încalc. Limitele mele se izbesc doar de alţii.

Încă aşez părţi rupte din trecut în prezent, înca mă joc cu idei vechi. Încă învăţ lecţii pe care le-am amânat, peste care am crezut că pot să sar.

Mă transform, într-o clipă, din personaj în observator. Pentru că vine o vreme în care nimic nu e nou, e doar un cantec care nu şi-a găsit finalul. E doar trecutul care se revarsă.

Răbdarea? Răbdarea nu o cunosc. De aceea mă şi izbesc. Mă izbesc de tine. Eşti un strigăt de furie. Eşti un zâmbet confuz.

Am fost personaj în viaţa altora şi doar un observator pentru mine. Mi-am îngropat greşelile în alţii şi le-am atacat tot în ei. Lecţiile mele au devenit predici. Căci prin ei am trait, prin ei am visat, prin ei m-am scurs. Ca o furtună care nu se linişteste când se întamplă. Răcoreste pământul, acoperă fulgerele, izbeşte copacii, dar nu-şi găseşte ea, în ea, linişte. Pornesc furtuna, fac să răsara soarele. Nu vin niciodată liniştit, nu ma găseşti furişându-ma lângă tine.

Cuvintele nu mai au rimă, scrisul e prozaic, încă nu se leagă nicio poveste, e doar o pauză între capitole. Nu am venin care să m-ajute sa te urăsc, nu am dragoste care să m-ajute să te izbăvesc, nu am medicamente care să îţi spulbere ceaţa, nu am calmante care să te oprească. Acum, chiar acum, nu am nimic de dat. În dreapta, e ceea ce putea să fie, iar dreapta o coteşte spre înapoi. Nu a fost drumul meu, mi-a placut doar că era drept. În stânga, e pericol de accident. În faţă e nebuloasă şi nu mai ştiu unde am pus lanterna.

Lumea vorbeşte de începuturi, eu ştiu că nimic nu se scrie de la zero.

The Weight of Adele

Marele castigator al festivalului de la Cannes nu este "La vie d'Adele", este "The Weight". Este o gluma, bineinteles, si o dezvalui inca de la inceput, sa nu enervez pe nimeni. "The Weight" nu a participat la festivalul de la Cannes.

"La vie d'Adele" este un film extrem de senzorial, a carui mesaj nu m-a emotionat, insa, mai mult decat orice alta idila, fie ea intre un baiat si o fata sau intre doua fete. O poveste adolescentina, intensa, care la un moment dat trebuie sa se opreasca, pentru ca nu s-ar putea altfel. O dragoste departe de realitate, aspiratii si dorinte comune, care se consuma in pat si se transpune intr-un tablou, pentru ca nu ar mai fi asa interesanta daca nu ar fi umpluta cu niste arta. Doua personaje antagonice, puse in oglinda, alaturarea veleitatilor intelectuale si artistice, hedonismului pur si simplitatii brute. Pastele cu sos ingurgitate cu o pofta aproape erotica, pe langa felul pedant de a manca o scoica (ce simbol la care nu ne-am fi gandit niciodata!).

Si, sa nu uitam, scenele erotice nesfarsite, menite sa atraga publicul masculin la cinematograf si mult-mult marketing i-au adus filmului renumitul "Palm D'Or", nemeritat din punctul meu de vedere. Recunosc, a fost filmat bine, personal mi-a placut tehnica, dar fara cele doua ingrediente cheie, gay parade si erotism, nu s-ar fi bucurat de acest succes. Inteleg rolul educational, faptul ca preconceptiile se distrug treptat, printr-o expunere succesiva si prelungita (mult prelungita - filmul are 3 ore). Inteleg ca normalitatea a fost indusa tocmai prin tratarea relatiei dintre Adele si Emma ca orice alta poveste de dragoste esuata, dar nu cred ca toate aceste ingrediente sunt suficiente pentru "Palm D'Or".

"The Weight" abordeaza, daca privim superficial, o tema asemenatoare, intr-un mod mult mai profund, printr-o poveste tragica, care iti da fiori pe sira spinarii si iti creaza un gol in stomac, cum (poate) numai filmele coreene/asiatice o pot face. Filmul este brutal, realitatea nu este ajustata deloc pentru ochiul privitorului, durerea nu este un plans isteric si nici nu isi gaseste surogate. In "The Weight" personajele sunt inchise in propriul corp, atat fizic cat si mental, sunt subjugate unei vieti in care nu se regasesc, unor sentimente pe care nu le pot trai decat imaginar. Printre cadavre, cocosat de viata, Jung danseaza si picteaza, depaseste cu stoicism ura pentru Dong-Bae si este capabil de o nemarginta empatie. Isi traieste viata fara sa urasca si isi imagineaza campii verzi, chiar si atunci cand e inconjurat de moarte si suferinta. Jung este un Sisif care isi duce bolovanul, creand frumusete acolo unde totul pare urat. Iar regizorul Jeon Kyu-hwan devine, in cateva momente cheie ale filmului, un fel de Tarantino coreean.

Niciun film pe care l-am vazut in cadrul festivalului de la Cannes nu a reusit sa egaleze ceea ce "The Weight" a reusit sa transmita, iar eu cred cu tarie ca rolul unui film nu este doar sa te faca sa vezi, ci si sa te faca sa simti. 

Impresionant si cu o forta mult mai mare decat "La vie d'Adele" mi s-a parut  "Heli". Amat Escalante prezinta viata din Mexic, asa cum nu o stim si asa cum nu avem timp sa ne gandim la ea. Traficul de droguri ii distruge nu doar pe cei implicati, ci atrage in tornada victime inocente. O greseala adolescentina se extinde ca o boala contagioasa asupra unei intregi familii, iar generatia care are puterea sa schimbe lucrurile este tocmai aceea care cade, inca, prada trecutului.

"Le Passe" pare o scena clasica din teatrul absurdului. Inceputul lui este sfarsitul, tema nu este povestea, ci fatalitatea sa. Prinsi in cercul vicios al trecutului, personajele se lupta cu un prezent total imperfect. Nu mai exista un sens pe care sa il caute, nici un motiv pe care trebuie sa il gaseasca. Chiar si atunci cand toata lumea isi concentreaza eforturile pentru a rezolva intriga, raspunsul nu ajuta pe nimeni, nu este nici nici eliberator, nici salvator. E tot o cautare absurda a nimic, pentru ca nimic nu mai poate fi schimbat. Filmul se deruleaza inapoi, pentru ca tot ce are legatuta cu inainte te duce in trecut, la ce ai fost. Nu exista inceput si nu exista sfarsit, cineva pur si simplu incepe si apoi se opreste din filmat.

Si finalizez, pentru ca nu am terminat inca lista de filme de la Cannes pe care vreau sa le vad, cu filmul fratilor Cohen - "Inside Llewin Davis", un film de atmosfera, care iti aduce savoarea anilor '60. Filmul trateaza corect si frumos nesfarsita tema romantica a artistului care isi gaseste greu calea spre succes, spusa cu umor si compasiune. Dar atat.

Filmele premiate la Cannes raman cumva in urma in fata cinematografiei asiatice, care are o voce din ce in ce mai puternica. Eu, cel putin, prefer de "The Weight" (si nu numai).

Dor

Nu exista tu, nu exista eu in lumea mea. Exista: ne stim dintodeauna. Nu exista distanta, nu exista timp, chiar daca timpul trece. Nu exista zambete ascunse, poate doar niste zambete cochete, aruncate prin locuri in care tu vei veni dupa mine. Nu exista trecut, nici viitor- evident- pentru ca suntem prea prosti sa stim ce sa facem cu el. Nu existi tu, este doar o imagine a ta, inradacinata intr-un sertat al mintii mele, care, nu stiu de ce, mi-a acoperit tot corpul. E un vesmant aspru al zilelor ce s-au scurs fara tine dar, dragul meu, devine prea patentic, iar eu nu suport patetismul…

Mi-e pur si simplu dor de tine.