Câtă fericire e prea multă?

Am croşetat unul lângă altul “The broken circle breakdown”, “Dallas Buyers Club”, “Prea multa fericire” (Alince Munro) şi “Exceptionalii” (Gladwell) şi a ieşit un pulover tărcat pe care l-am numit viaţă. Ce au în comun nişte tineri frumoşi, care s-au îndrăgostit, iar apoi au pierdut tot, nişte oameni care au trăit evenimente excepţionale şi cei care au fost ei înşişi excepţionali? Cu sau fără reuşite pe care să le etaleze, dar cu un suflet în care încape universul, toţi pare că au trecut din rai în iad şi înapoi. Şi-au trăit cu stoicism viaţa, neputerea, neştiinta... de la un capăt la altul. Au luptat şi s-au lăsat învinşi, când doar asta le-a mai rămas de făcut. Au ajuns pe culmile disperării sau pe cele ale gloriei. Orele din viaţa lor nu s-au măsurat în well-being, ci în luptă, putere, năzuinţă, perseverenţă şi răbdare…multă răbdare. 

Povestirile scrise de Alice Munro mi-au amintit de eroii lui Dostoievski, chinuiţi de proprii monştri şi izbăviţi prin iubire şi credinţă. “The broken circle breakdown” s-ar fi încadrat perfect în “Prea multă fericirie”, cu istorisirea frumos cântată a unei suferinţe uimitoare, care răpune şi apasă, căreia nu-i găseşti justificarea, dar pe care o duci până la capăt, până când te pierzi şi pe tine. 

Dincolo de constantele sociologice, de legăturile pe care Gladwell le trasează, de contextualitatea pe care o explică cu dibăcie, am citit printre rânduri că destinele excepţionale nu pot fi purtate de oricine. Aşa se face că şi în “Dallas Buyers Club”, Ron are parte nu numai de contextul, dar şi puterea de a deveni excepţional, transformând o boală incurabilă, asupra căreia apăsau preconcepţii şi nepăsare, într-un salt medical. 

Cu o viaţă banală, nu vei fi niciodată excepţional. Dar, cel mai adesea, dacă am fi conştienţi şi de drumul pe care ar trebui să îl parcurgem şi nu am picta doar un vis frumos pe o foaie, adică rezultatul, cred că tot ceea ce ne-am dori ar fi să fim banali, cât mai banali cu putinţă ... Şi să fim scutiţi de prea multă fericire…

Where is the happy ending?

Nu există final fericit, asta știm deja, dar nici măcar în filme nu îl mai găsim. Iar dacă regizorul se străduiește să dea o turnură optimistă, filmul devine deseori unul de duzina, "Hollywood style". E ca și cum cineva te-ar minți în față. Pentru că viața începe undeva după minunatul „happy-end” și se termină...nici noi nu știm unde. Așa că... mai bine ne oprim acolo unde nu mai este nimic nou de spus.

Lipsa finalului - în sensul de rezolvare - a devenit aproape un clișeu în filmele de artă (este o încadrare forțată, dar am simțit nevoia să fac o separare, iar filmele incluse în lista mea aleatoare nu intră neapărat în această categorie). Este, evident, mai aproape de ceea ce trăim și simțim. Dar mă întreb - când și unde am început să preferăm asta?

Așa că povestea este acolo unde găsim o intrigă, iar finalul ei este acolo unde totul e compromis și, orice s-ar întâmpla, elementele nu se mai găsesc într-un melanj fără pată.  

Le passe este exemplul perfect de film care începe din senin și se termină brusc, deși este considerabil de lung, de ajungi să vrei, după toată corvoada, măcar un final mai clar. Tocmai durata are, însă, o contribuție majoră la sentimentul de frustrare, generat de incapacitatea de a schimba lucrurile. Astfel că, finalul înseamnă doar confruntarea personajelor cu un trecut pe care nu îl mai pot schimba și care îi va urmări pentru totdeauna. La fel și în A separation, după ce orgoliile și problemele s-au pus în mișcarea, alegerea de la final devine irelevantă. Nimeni nu se mai poate întoarce fericit la ce a fost. Suntem ceea ce suntem, iar ceea ce ni se întâmplă este o consecință deloc maleabilă, ne spune frumos Ashar Farhadi.

În Take this walz, o căsnicie aparent reușită (și reușit de comodă) este distrusă de o iluzie fără drept la fericire. Deși aparent alegi altceva, într-un final lucrurile converg în aceeași direcție.  La polul oarecum opus, un film oarecum mai digerabil și mai clar în ceea ce privește sfârșitul, nu ne dă nici el prea mult drept la fericire, ci mai degrabă ne spune că sunt multe lecții de învățat și greșeli de făcut pentru a găsi o nouă șansă la echilibru. În Enough said găsim, deci, o abordare realistă, picurată pe ici, pe colo, cu edulcorări. O poveste în care personajele își găsesc o oareșce împlinire, abia după ce și-au învățat lecțiile, știu ce să caute, ce să dea și ce să aștepte.

Dacă Before sunrise s-ar fi oprit la "și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți", ne-ar fi lăsat imaginația să zburde pe culmile fericirii. Dar, iată că vine continuarea! Iar Before midnight ne învață că povestea frumoasă are cu totul și cu totul alte valențe, peste ani, când intervine, fără doar și poate, cruda realitate. Regăsirea se produce, acum, altfel, așteptările se schimbă, iar "happy-ending-ul" devine, din sfârșit, început.

The hunt ne intrigă, ne umple de frustrare. Nu înțelegem logica lucrurilor, mai ales dacă ni se pare că am depășit barierele unei comunități mici, închise, care își stabilește, singură, propriile reguli. L-aș fi înțeles și mai puțin, cred, dacă nu aș fi urmărit o dezbatere pe tema drepturilor copiilor în țările nordice, în urma acestui articol.

E foarte posibil ca cele două să nu aibă neapărat o legătură, dar eu nu am reușit, altfel, să înțeleg de ce nu au existat și alte modalități de a căuta adevărul. Am înțeles puterea și mreaja maselor, manipularea, am înțeles cum anumite convingeri auto-induse devin literă de lege, dar mi-a fost greu să înțeleg de ce nu au existat și alte încercări. Astfel că am apelat la această legătură, la îndemână prin temporalitatea ei. Ajungând la sfârșit, căci despre asta este vorba, nici în acest caz reintegrarea în comunitate nu a rămas fără urme, iar sfârșitul ne-o demonstrează într-un mod neașteptat.

Am lăsat, la final în această listă aleatoare, The broken circle breakdown. Un film care ne distruge într-un mod brutal iluzia "happily ever after". Ei bine, uitându-te la film, ajungi aproape convins de faptul că orice fericire are un preț, unul prea mare, pe care nu ți-l spune nimeni atunci când intri în joc și pe care nu decizi tu dacă vrei să-l plătești sau nu. Evident, acum am exagerat nițel, intrând în pielea unuia dintre personaje, perfect îndreptățit, de altfel, să-și piardă credința. Și cum realitatea este percepție, și cum trecutul se schimbă în funcție de ceea ce trăim (știm, deja, că atunci când luăm o decizie, ne bazăm pe ceea ce ne este favorabil, pentru că nu am putea să trăim într-un conflict perpetuu),  iată cum cea mai frumoasă poveste, pe care ne-o dorim cu toții, se transformă în cele mai întunecate părți ale ei. Mai ales atunci când căutăm țapi ispășitori pentru o dramă care nu a putut fi controlată sau evitată. Un film dureros de trist, presărat cu melodii country care îți ajung la suflet, care ne arată, încă o dată, că aici, în viața pe care o trăim, nu există povești nemuritoare care să se termine cu "Și au trăit fericiți..."...