Pseudo-mini-revelații

Am repetat în gând, de multe ori, vorbele bunicii: "Nici binele, nici răul, nu pot dura pentru totdeauna". Așa că... cel mai bine e să-ţi trăiești și binele, și răul, cu gândul că se vor sfârşi. 

Când eram mică, citeam "Biblia pentru copii" şi l-am întâlnit pe Solomon. Mi-a plăcut așa mult de el, încât multă vreme mi-am dorit înțelepciune. Nu știam ce înseamnă, la vremea aceea, iar între timp am renunțat. Acum, aş vrea răspunsul la rugăciunea mea de copil. Să știu când să las să treacă și să știu când e cazul să lupt. Ce frumos ar fi să fiu înțeleaptă!

De cele mai multe ori, momentele noastre de intoleranță sunt legate doar de propriile noastre frustrări. Nu-ți crea orgolii false din faptul că ai fi mai bun decât alții. Mai bine fii mândru dacă ești mai bun decât erai. Iar atunci... vei fi umil.

Grecia pe o insulă "pustie"

Raiul e frumos tocmai pentru că e nu e plin de oameni. Iar dacă s-ar umple, s-ar transforma în iad. La fel e și cu Insulele din Grecia, spectaculoase și savuroase. Le poți, însă, respira pe de-a-ntregul atunci când sunt aerisite. Altfel, frumusețea lor pălește în fața valurilor de turiști.

Samothraki nu e sălbaticia întruchipată, gasești țipenie de om, dar întâlnești mai des capre după tufișuri. Este, însă, suficient de răsfirată pentru ca aerul grecesc să îți intre mult mai putenic în plămâni... și în suflet. 

Pensiunile nu s-au transformat în hoteluri impunătoare, ci și-au păstrat aerul grecesc, ușile albastre, pereții albi și gardurile colorate cu flori. Drumurile goale se unduiesc frumos pe malul mării sau urcă munții în așteptarea unor priveliști pictate în culori calde și apusuri blânde. Iar la început de iulie, verdele e încă verde, măslinii nu s-au topit încă sub razele soarelui, iar căldura o simți ca o adiere.

Dacă te saturi de liniște, de plaje aproape pustii, de traseuri în munți pe care le închei la cascade răcoroase, te urci pe două roți, îți lași părul să fluture și ajungi în Chora cea pietruită cochet, cu taverne fistichii. În Chora nimic nu e mai bun decât să savureezi o prăjitură bună, făcută în casă, alături de un pahar de vin, adăpostit în carafă. 

Dacă mai presari vacanța cu vibrații de mandolină și hohote de prieteni dragi, Samothraki ți se va lipi de suflet pentru totdeauna.

Vorbite, auzite...undeva, cândva

Mai știi, iubitule? Iubitule e cel mai frumos cuvânt din lume. Și cât l-am disprețuit pentru banalitatea lui. Acum aș vrea să zic doar așa: Iubitule, îmi aduci și mie cana de cafea? Iubitule, știu că ești un dobitoc! Iubitule, hai în pat!

Ți-aș fi îmbrățisat toate femeile pe care le-ai părasit și le-ai rănit. Le-aș fi ținut în brațe și le-aș fi spus că va fi bine. Crede-mă pe cuvânt! Nimic nu e mai reconfortant decât să țin în brațe femeia care te plânge. Este ...ca și cum m-aș îmbrățișa pe mine.

Era seara. Știi doar că era seară. Și eu eram isterică. Nu aveam nimic mai bun de făcut.

El avea nevoie de stimulare intelectuală. Era așa… crescut într-o familie cu pretenții, de medici. Dar era doar un om de vânzări, cu veleități intelectuale. I-aş fi spus: dacă vrei stimulare, ieși la o bere. Nu poți cere într-o căsnicie stimulare intelectuală.

Dacă pune așa, fin, degetele pe tine, zici: “Fii mai bărbat”. Dar, altfel, e un golan. Vrei un golan? Normal ca nu vrei! Cine să vrea un golan? Atunci ai spune că nu știe să mănânce din farfurie.

Trebuie să rememorez acest moment. De undeva trebuie să încep și nu am fost în stare să găsesc un început mai bun. Le-am numărat pe toate câte au fost, de-a lungul vieții mele, le-am făcut cântece de jale. Seară de seară, oră cu oră, minut cu minut. Când am vrut, am știu exact ce și când s-a întâmplat. Dar acum, parcă a fost o transă. De aceea nici nu am nimic de povestit! A fost!

Mai știi când ți-am scris mail-ul ăla lung, covârșitor? M-am pus pe tavă! Ți-am spus, pe litere, în fiecare zi, ce am simțit. Le-am adunat la pachet și ți le-am trimis, ca un colet cu fundă. Și tu? Tu ce ai spus? “Scrii frumos”...

Te rog, spune-mi: Femeie, ești nebună! Este cel mai reconfortant lucru pe care l-aș putea auzi, acum, din gura ta.

Nu ești în stare de nimic! Chiar nu intelegi?
Nu știu cum m-ai suportat. Am fost atât de rea cu tine. Si totuși..tu te-ai întors, ai stat.
Acum spune-mi tu: te iubesc sau nu te iubesc?

Era frumoasă, da! Era foarte frumoasă în rochia ei albastră care se mula lejer pe corp. Te-am vazut! Nu-ți puteai lua ochii de la ea. Niciodată nu iși poți lua ochii de la o femeie frumoasă, pe care ai avut-o. Și ți-aș fi spus doar atât: Prostule, numai femei frumoase ai avut!

Trageai din nenorocita aia de țigară. Ți se părea că e iarba. Dar erai băut, desigur! Ti-am zis ca ești un dobitoc. Un dobitoc sinistru! Și aș fi continuat, dar m-ai intrerupt tu, pentru ca mi-ai șoptit la ureche: “Ce ți-aș face…”.

I-aș fi spus: “Fată, de ce dracu vrei să fii amantă? Nici măcar nu e însurat. Nici măcar nu are copii sau casă de împărțit. De ce dracu stai?” Dar asta vroia ea, să fie amantă.

Știi cum e când vorbești așa… în neant… și ai impresia că vorbele tale sunt auzite la mii de kilometri depărtare, dar la câțiva milimetri sunt doar un zgomot? Așa suntem noi, oamenii, împrăștiați în toate părțile…

Lecții neînvățate

O mare parte din viața noastră se scurge dându-le celorlalți lecții. Visăm o victorie prin schimbare - schimbarea celuilalt. Nici măcar nu ne întrebam cu adevarat dacă, celalalt schimbându-se, am mai putea să-i fim alături. 

Dar ne pierdem ușor în lupte de putere și principii. Proiectăm asupra celoralalți niste victorii pe care ar trebui să le avem cu noi. Care să nu se finalizeze, stupid, într-o schimbare de dragul schimbării sau iertării, ci într-o transformare autentică, coerentă. 

Cum ar fi dacă am lucra cu noi, la noi, să transformam lucrurile care ne deranjează, ne dor, ne irită? Cum ar fi dacă am avea noi (și numai noi) puterea să hotărâm și nu am mai lăsa decizia pe seama celorlalți, cu excepția hazardului, care (tind să cred) nu e, nici măcar el, așa întâmplător cum ne place să credem.

Fericirea nu se află în exterior. Nu stă in lucrurile care ni se intamplă sau pe care le face cineva pentru noi. Iar cu asta nu prea putem să jonglăm.

Povești cu genunchi juliți

Poveștile mele se scriu greu. Cu sufletul sfărâmat în bucăți, cu lacrimi împrăștiate, cu genunchi juliți, cu urme care nu se șterg. Pare simplu dar, crede-mă pe cuvant, sunt greu de suportat. Sunt greu de multumit, greu de stat, greu de fugit.

Am vrut sa fug, am vrut sa stau, am vrut o poveste. 

Povestea începe frumos tot timpul. Cu o imbrațișare, care se sparge într-o fracţiune de secundă, ca și cum ar fi căzut de pe dulap. Cu genunchii plini de sânge, ne ridicam și vrem sa ne întremăm. Iar după ce ne vindecăm juliturile, ne jurăm că va fi bine. Amenințăm foile că le rupem, cărţile că le vom arunca, în așteptarea asului din mâneca care lipseşte. Dar apoi ne julim din nou...si din nou...iar timpul... trece. Povestea e repetitivă, habar n-avem dacă o vrem sau nu, doar ca între timp paginile se scriu de la sine, iar anii se scurg printre noi.

Pragmatic e ușor: vei fi tot acolo, învață să te călești. Data viitoare cînd te vei afla aici, vei ști ce ai de facut. Nu vei mai sta buimac, uitându-te în jur și întrebându-te ce s-a întâmplat. Știi cum să stai, știi cum să pleci.

Dacă nu există viață de om fără julituri, cum ar putea să existe viață fără ele, în unul sau în doi? 

Câtă fericire e prea multă?

Am croşetat unul lângă altul “The broken circle breakdown”, “Dallas Buyers Club”, “Prea multa fericire” (Alince Munro) şi “Exceptionalii” (Gladwell) şi a ieşit un pulover tărcat pe care l-am numit viaţă. Ce au în comun nişte tineri frumoşi, care s-au îndrăgostit, iar apoi au pierdut tot, nişte oameni care au trăit evenimente excepţionale şi cei care au fost ei înşişi excepţionali? Cu sau fără reuşite pe care să le etaleze, dar cu un suflet în care încape universul, toţi pare că au trecut din rai în iad şi înapoi. Şi-au trăit cu stoicism viaţa, neputerea, neştiinta... de la un capăt la altul. Au luptat şi s-au lăsat învinşi, când doar asta le-a mai rămas de făcut. Au ajuns pe culmile disperării sau pe cele ale gloriei. Orele din viaţa lor nu s-au măsurat în well-being, ci în luptă, putere, năzuinţă, perseverenţă şi răbdare…multă răbdare. 

Povestirile scrise de Alice Munro mi-au amintit de eroii lui Dostoievski, chinuiţi de proprii monştri şi izbăviţi prin iubire şi credinţă. “The broken circle breakdown” s-ar fi încadrat perfect în “Prea multă fericirie”, cu istorisirea frumos cântată a unei suferinţe uimitoare, care răpune şi apasă, căreia nu-i găseşti justificarea, dar pe care o duci până la capăt, până când te pierzi şi pe tine. 

Dincolo de constantele sociologice, de legăturile pe care Gladwell le trasează, de contextualitatea pe care o explică cu dibăcie, am citit printre rânduri că destinele excepţionale nu pot fi purtate de oricine. Aşa se face că şi în “Dallas Buyers Club”, Ron are parte nu numai de contextul, dar şi puterea de a deveni excepţional, transformând o boală incurabilă, asupra căreia apăsau preconcepţii şi nepăsare, într-un salt medical. 

Cu o viaţă banală, nu vei fi niciodată excepţional. Dar, cel mai adesea, dacă am fi conştienţi şi de drumul pe care ar trebui să îl parcurgem şi nu am picta doar un vis frumos pe o foaie, adică rezultatul, cred că tot ceea ce ne-am dori ar fi să fim banali, cât mai banali cu putinţă ... Şi să fim scutiţi de prea multă fericire…

Gânduri "zen"

Ne ţinem agăţate gândurile precum hainele vechi, aruncate în fundul dulapului, de care ne vine greu să ne despărţim. Le ţinem strâns şi le reîmprospătăm, deschizând cutia cu argumente, cu dreptate şi nedreptate. Dacă le-am lăsa să treacă, iar pe noi ne-am lăsa să trăim doar bucuria, atât cât e ea, doar tristeţea, dar nu şi dezamăgirea, ne-am vindeca mai usor. Uşor de zis, greu de făcut. Ţin în fundul dulapului haine nepurtate de ani de zile, gânduri scrijelite din liceu, opinii nefolositoare şi oameni lângă care nu mai cresc.

Pietrele rămân pietre nu pentru că opresc apa, ci tocmai pentru că o lasă să curgă. Cam asta ar trebui să facem şi noi cu gândurile, să le lăsăm să treacă. 

Dar tocmai de aici vine provocarea. Iar noi tot căutăm acel “zen”, despre care nu ştim prea multe. Pentru că a fi “zen” (şi vorbesc acum de sensul exclusiv popular al termenului) nu înseamnă a te preface că nu îţi mai pasă, nu înseamnă că nu ai fost trist, rănit sau singur. Înseamnă că ai fost, dar ai lăsat să treacă. Ceea ce face suferinţa mai scurtă.

Din păcate pentru liniştea noastră sufletească, acest "zen" nu se câştigă într-o vacanţă. Nu se cumpără. Nu are valoare comercială, chiar dacă simpla lui căutare poate produce o schimbare. Aşa cum provocarea nu vine doar din a iubi şi a te bucura că iubeşti, ci din a fi capabil să iubeşti după ce ai fost dezamăgit sau rănit. Vine din a ierta şi a lăsa să treacă.

E ca în povestea lui Alioşa, care descoperă că sfinţenia nu o atingi pe un vârf de munte, izolat de oameni, ci în mijlocul lor. Aşa că…lasă să treacă…