Am croşetat unul lângă altul “The broken circle breakdown”, “Dallas Buyers Club”, “Prea multa fericire” (Alince Munro) şi “Exceptionalii” (Gladwell) şi a ieşit un pulover tărcat pe care l-am numit viaţă. Ce au în comun nişte tineri frumoşi, care s-au îndrăgostit, iar apoi au pierdut tot, nişte oameni care au trăit evenimente excepţionale şi cei care au fost ei înşişi excepţionali? Cu sau fără reuşite pe care să le etaleze, dar cu un suflet în care încape universul, toţi pare că au trecut din rai în iad şi înapoi. Şi-au trăit cu stoicism viaţa, neputerea, neştiinta... de la un capăt la altul. Au luptat şi s-au lăsat învinşi, când doar asta le-a mai rămas de făcut. Au ajuns pe culmile disperării sau pe cele ale gloriei. Orele din viaţa lor nu s-au măsurat în well-being, ci în luptă, putere, năzuinţă, perseverenţă şi răbdare…multă răbdare.
Povestirile scrise de Alice Munro mi-au amintit de eroii lui Dostoievski, chinuiţi de proprii monştri şi izbăviţi prin iubire şi credinţă. “The broken circle breakdown” s-ar fi încadrat perfect în “Prea multă fericirie”, cu istorisirea frumos cântată a unei suferinţe uimitoare, care răpune şi apasă, căreia nu-i găseşti justificarea, dar pe care o duci până la capăt, până când te pierzi şi pe tine.
Dincolo de constantele sociologice, de legăturile pe care Gladwell le trasează, de contextualitatea pe care o explică cu dibăcie, am citit printre rânduri că destinele excepţionale nu pot fi purtate de oricine. Aşa se face că şi în “Dallas Buyers Club”, Ron are parte nu numai de contextul, dar şi puterea de a deveni excepţional, transformând o boală incurabilă, asupra căreia apăsau preconcepţii şi nepăsare, într-un salt medical.
Cu o viaţă banală, nu vei fi niciodată excepţional. Dar, cel mai adesea, dacă am fi conştienţi şi de drumul pe care ar trebui să îl parcurgem şi nu am picta doar un vis frumos pe o foaie, adică rezultatul, cred că tot ceea ce ne-am dori ar fi să fim banali, cât mai banali cu putinţă ... Şi să fim scutiţi de prea multă fericire…
