joi, 1 mai 2014

Câtă fericire e prea multă?

Am croşetat unul lângă altul “The broken circle breakdown”, “Dallas Buyers Club”, “Prea multa fericire” (Alince Munro) şi “Exceptionalii” (Gladwell) şi a ieşit un pulover tărcat pe care l-am numit viaţă. Ce au în comun nişte tineri frumoşi, care s-au îndrăgostit, iar apoi au pierdut tot, nişte oameni care au trăit evenimente excepţionale şi cei care au fost ei înşişi excepţionali? Cu sau fără reuşite pe care să le etaleze, dar cu un suflet în care încape universul, toţi pare că au trecut din rai în iad şi înapoi. Şi-au trăit cu stoicism viaţa, neputerea, neştiinta... de la un capăt la altul. Au luptat şi s-au lăsat învinşi, când doar asta le-a mai rămas de făcut. Au ajuns pe culmile disperării sau pe cele ale gloriei. Orele din viaţa lor nu s-au măsurat în well-being, ci în luptă, putere, năzuinţă, perseverenţă şi răbdare…multă răbdare. 

Povestirile scrise de Alice Munro mi-au amintit de eroii lui Dostoievski, chinuiţi de proprii monştri şi izbăviţi prin iubire şi credinţă. “The broken circle breakdown” s-ar fi încadrat perfect în “Prea multă fericirie”, cu istorisirea frumos cântată a unei suferinţe uimitoare, care răpune şi apasă, căreia nu-i găseşti justificarea, dar pe care o duci până la capăt, până când te pierzi şi pe tine. 

Dincolo de constantele sociologice, de legăturile pe care Gladwell le trasează, de contextualitatea pe care o explică cu dibăcie, am citit printre rânduri că destinele excepţionale nu pot fi purtate de oricine. Aşa se face că şi în “Dallas Buyers Club”, Ron are parte nu numai de contextul, dar şi puterea de a deveni excepţional, transformând o boală incurabilă, asupra căreia apăsau preconcepţii şi nepăsare, într-un salt medical. 

Cu o viaţă banală, nu vei fi niciodată excepţional. Dar, cel mai adesea, dacă am fi conştienţi şi de drumul pe care ar trebui să îl parcurgem şi nu am picta doar un vis frumos pe o foaie, adică rezultatul, cred că tot ceea ce ne-am dori ar fi să fim banali, cât mai banali cu putinţă ... Şi să fim scutiţi de prea multă fericire…


luni, 28 aprilie 2014

Gânduri "zen"

Ne ţinem agăţate gândurile precum hainele vechi, aruncate în fundul dulapului, de care ne vine greu să ne despărţim. Le ţinem strâns şi le reîmprospătăm, deschizând cutia cu argumente, cu dreptate şi nedreptate. Dacă le-am lăsa să treacă, iar pe noi ne-am lăsa să trăim doar bucuria, atât cât e ea, doar tristeţea, dar nu şi dezamăgirea, ne-am vindeca mai usor. Uşor de zis, greu de făcut. Ţin în fundul dulapului haine nepurtate de ani de zile, gânduri scrijelite din liceu, opinii nefolositoare şi oameni lângă care nu mai cresc.

Pietrele rămân pietre nu pentru că opresc apa, ci tocmai pentru că o lasă să curgă. Cam asta ar trebui să facem şi noi cu gândurile, să le lăsăm să treacă. 

Dar tocmai de aici vine provocarea. Iar noi tot căutăm acel “zen”, despre care nu ştim prea multe. Pentru că a fi “zen” (şi vorbesc acum de sensul exclusiv popular al termenului) nu înseamnă a te preface că nu îţi mai pasă, nu înseamnă că nu ai fost trist, rănit sau singur. Înseamnă că ai fost, dar ai lăsat să treacă. Ceea ce face suferinţa mai scurtă.

Din păcate pentru liniştea noastră sufletească, acest "zen" nu se câştigă într-o vacanţă. Nu se cumpără. Nu are valoare comercială, chiar dacă simpla lui căutare poate produce o schimbare. Aşa cum provocarea nu vine doar din a iubi şi a te bucura că iubeşti, ci din a fi capabil să iubeşti după ce ai fost dezamăgit sau rănit. Vine din a ierta şi a lăsa să treacă.

E ca în povestea lui Alioşa, care descoperă că sfinţenia nu o atingi pe un vârf de munte, izolat de oameni, ci în mijlocul lor. Aşa că…lasă să treacă…


miercuri, 26 martie 2014

Sub masă

Există un ritm sacadat și grav care a pornit totul. Niște amintiri confuze, recreate în mintea mea, care au construit o poveste cum numai un bun romanicer ar fi putut să o scrie. Din care lipsesc, bineînțeles, părțile importante...viața. Dar nu-i nimic, eu am înlocuit o cârjă cu o baghetă fermecată, o minciună cu un mare adevăr, pe care doar eu l-am văzut și trebuia să te ajut să-l descoperi. M-aș fi pierdut cu totul într-un basm prostesc, dar m-a ajutat simțul realității, oricât de urâcios e el. 

Când eram mică, iar realitatea nu prea avea argumente care să mă facă să o iubesc, locul meu preferat era sub masă. Sub masă se plângea, se râdea și, mai ales, se visa. Se croiau visuri. Jocul cu păpușile era prea plictisitor pentru o fetiță cu imaginație, ca mine, care putea să stea ore întregi să scrijelească pe o bancă. 

În clasa a doua, l-am sfidat cu vrednicie pe profesorul de engleză, probabil pentru că mă îndrăgostisem subit de el și am realizat, cu durere, că nu am cum să devin Ileana Cosânzeana lui, la șapte ani. Așa că, pentru o perioadă, am schimbat foaia și imitam semnături în orele plictisitoare de română, spre disperarea dirigentelui meu care m-a aposrofat ca la carte, că am prea mult tupeu să mă cred Mihai Eminescu. Basmele mele începeau să se închege undeva printr-a 7-a, cu prima scrisoare de dragoste primită pe ascuns. Am realizat repede, însă, că el nu era neapărat Făt Frumos, ci doar se prefăcea, așa cum mă prefăceam și eu, cu patimă, că m-am îndrăgostit.

Au urmat apoi bănci și plimbări în parc, scrisori, poezii și petale de trandafiri. Pe toate (mai degrabă decât pe toți), le-am iubit cu sufletul la gură. Nimeni nu iubea mai mult decât mine pe vremea aia, specializată fiind în scriitori, poeți, idealiști... 

Când vreo dragoste nu mi-era destul de împărtășită, mă angajam eu cu mine într-o luptă de cucerire din start pierdută. Pe atunci, nu știam că prințul fermecat nu te găsește la poartă așteptându-l, ci printr-un șanț în care plângi după altul. Și că, la bine, te însoțesc în general aparent spânii. Dar e prea ușor să ne pierdem în povești, când ele sunt deja scrise.

Cum de obiceiurile proaste nu scapi ușor, eu și basmele mele nu ne-am putut despărți de tot, dar am întins capcane peste capcane. Doar trebuie să treci prin foc și pară să poţi să ajungi la prințesă...sub masă.




luni, 24 martie 2014

Vorbe

Vrei o poveste de dragoste? O fabricăm în 10 minute. Punem un copac, o fată și un baiat, adaugăm o privire, ca la o omletă, presărăm cu pasiune şi spunem – gata, asta este! Îl pui în "attach" pe el îmbrațișând-o, un el problematic, alăturat unei "elle" salvatoare. 

Poți să pui o bancă în parc sau un birou într-o clădire. Să spui că a fost suficietă o privire sau că a fost nevoie de un mileniu de aștepatare. Că au suferit, dar că s-au iubit mult. Sau s-au acceptat, iar dragostea a venit de la sine. 

Construim ce poveste vrei, ingredientele sunt simple și tu cu siguranță vei plânge când o vei citi, dacă se pliază pe rănile tale superficiale.  Nu avem presetări, dar avem cuvinte cheie la care mai vărsăm din când în când câte o lacrimă. Naivi sau cinici, în fucție de circumstanțe...

În cele din urmă, realitatea nu există, ea se crează aici, acum, când eu vorbesc cu tine. Cuvintele nespuse devin "realități neîntâmplate...agățate de scoarța unui copac, stafie pe jumătate". Iar cele pe care le rostim se luptă să croșeteze o realitate, o poveste dominantă, care să ne forțeze să alegem un drum sau altul. Nu e nimic complex și metafizic, complicat e că ne chinuim și ne forțăm să le gândim și să alegem. Sau că ne imaginăm că totul vine de la sine.  

duminică, 16 februarie 2014

Where is the happy ending?

Nu există final fericit, asta știm deja, dar nici măcar în filme nu îl mai găsim. Iar dacă regizorul se străduiește să dea o turnură optimistă, filmul devine deseori unul de duzina, "Hollywood style". E ca și cum cineva te-ar minți în față. Pentru că viața începe undeva după minunatul „happy-end” și se termină...nici noi nu știm unde. Așa că... mai bine ne oprim acolo unde nu mai este nimic nou de spus.

Lipsa finalului - în sensul de rezolvare - a devenit aproape un clișeu în filmele de artă (este o încadrare forțată, dar am simțit nevoia să fac o separare, iar filmele incluse în lista mea aleatoare nu intră neapărat în această categorie). Este, evident, mai aproape de ceea ce trăim și simțim. Dar mă întreb - când și unde am început să preferăm asta?

Așa că povestea este acolo unde găsim o intrigă, iar finalul ei este acolo unde totul e compromis și, orice s-ar întâmpla, elementele nu se mai găsesc într-un melanj fără pată.  

Le passe este exemplul perfect de film care începe din senin și se termină brusc, deși este considerabil de lung, de ajungi să vrei, după toată corvoada, măcar un final mai clar. Tocmai durata are, însă, o contribuție majoră la sentimentul de frustrare, generat de incapacitatea de a schimba lucrurile. Astfel că, finalul înseamnă doar confruntarea personajelor cu un trecut pe care nu îl mai pot schimba și care îi va urmări pentru totdeauna. La fel și în A separation, după ce orgoliile și problemele s-au pus în mișcarea, alegerea de la final devine irelevantă. Nimeni nu se mai poate întoarce fericit la ce a fost. Suntem ceea ce suntem, iar ceea ce ni se întâmplă este o consecință deloc maleabilă, ne spune frumos Ashar Farhadi.

În Take this walz, o căsnicie aparent reușită (și reușit de comodă) este distrusă de o iluzie fără drept la fericire. Deși aparent alegi altceva, într-un final lucrurile converg în aceeași direcție.  La polul oarecum opus, un film oarecum mai digerabil și mai clar în ceea ce privește sfârșitul, nu ne dă nici el prea mult drept la fericire, ci mai degrabă ne spune că sunt multe lecții de învățat și greșeli de făcut pentru a găsi o nouă șansă la echilibru. În Enough said găsim, deci, o abordare realistă, picurată pe ici, pe colo, cu edulcorări. O poveste în care personajele își găsesc o oareșce împlinire, abia după ce și-au învățat lecțiile, știu ce să caute, ce să dea și ce să aștepte.

Dacă Before sunrise s-ar fi oprit la "și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți", ne-ar fi lăsat imaginația să zburde pe culmile fericirii. Dar, iată că vine continuarea! Iar Before midnight ne învață că povestea frumoasă are cu totul și cu totul alte valențe, peste ani, când intervine, fără doar și poate, cruda realitate. Regăsirea se produce, acum, altfel, așteptările se schimbă, iar "happy-ending-ul" devine, din sfârșit, început.

The hunt ne intrigă, ne umple de frustrare. Nu înțelegem logica lucrurilor, mai ales dacă ni se pare că am depășit barierele unei comunități mici, închise, care își stabilește, singură, propriile reguli. L-aș fi înțeles și mai puțin, cred, dacă nu aș fi urmărit o dezbatere pe tema drepturilor copiilor în țările nordice, în urma acestui articol.

E foarte posibil ca cele două să nu aibă neapărat o legătură, dar eu nu am reușit, altfel, să înțeleg de ce nu au existat și alte modalități de a căuta adevărul. Am înțeles puterea și mreaja maselor, manipularea, am înțeles cum anumite convingeri auto-induse devin literă de lege, dar mi-a fost greu să înțeleg de ce nu au existat și alte încercări. Astfel că am apelat la această legătură, la îndemână prin temporalitatea ei. Ajungând la sfârșit, căci despre asta este vorba, nici în acest caz reintegrarea în comunitate nu a rămas fără urme, iar sfârșitul ne-o demonstrează într-un mod neașteptat.

Am lăsat, la final în această listă aleatoare, The broken circle breakdown. Un film care ne distruge într-un mod brutal iluzia "happily ever after". Ei bine, uitându-te la film, ajungi aproape convins de faptul că orice fericire are un preț, unul prea mare, pe care nu ți-l spune nimeni atunci când intri în joc și pe care nu decizi tu dacă vrei să-l plătești sau nu. Evident, acum am exagerat nițel, intrând în pielea unuia dintre personaje, perfect îndreptățit, de altfel, să-și piardă credința. Și cum realitatea este percepție, și cum trecutul se schimbă în funcție de ceea ce trăim (știm, deja, că atunci când luăm o decizie, ne bazăm pe ceea ce ne este favorabil, pentru că nu am putea să trăim într-un conflict perpetuu),  iată cum cea mai frumoasă poveste, pe care ne-o dorim cu toții, se transformă în cele mai întunecate părți ale ei. Mai ales atunci când căutăm țapi ispășitori pentru o dramă care nu a putut fi controlată sau evitată. Un film dureros de trist, presărat cu melodii country care îți ajung la suflet, care ne arată, încă o dată, că aici, în viața pe care o trăim, nu există povești nemuritoare care să se termine cu "Și au trăit fericiți..."...


vineri, 7 februarie 2014

Fluturi şi zâmbete

Înghiţim fluturi. Îi facem gem pe pâine, salată de crudităţi. Fluturi care să ne umple viaţa. Să ne scape de liniştea angoasantă, de deciziile grele...de noi. Îi facem avioane şi bărci, să ne treacă peste mări şi ţări. De ne-ar putea îndeparta de tot....de noi.

Fluturii ne fac să fugim. Şi fluturii trec.

Adevarata poezie stă într-un zâmbet cald, o îmbraţişare venită din suflet, care nu cere la schimb decât tot o îmbrăţişare. Echilibrul stă în căldură. Nu în furtună, nu în alertă.

O legătură autentică, nu e un fluture, e o albină. Îţi lasă un gust dulce, nu un gol.

Nu îţi găsi sensul în culori trecătoare.

Nu fi romancier de dragul de a scrie poveştile altora pe inima ta.

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Poezie

Iubesc poezia, iar acum mai mult de zece ani, m-am jucat de-a poetul. De multe versuri imprastiate imi este rusine, rosesc. Asa cum facem cu totii la amintirea unor copilarii trecute, cu care ne place sa credem ca nu ne mai identificam. Imi plac versurile, imi plac oamenii care scriu frumos si vorbesc bine.

Dar lipsa de talent nu trebuie sa ne opreasca sa scriem. Atat timp cat nu avem veleitati de poeti, poezia e o joaca, jocul e o poezie. Si daca vreodata ai scris un vers, inseamna ca sufletul tau ti-a cerut asta.

Cred ca o singura poezie mi-a ramas draga si ma mai gandesc din cand in cand la ea, de fapt la vreo doua trei vorbe din ea, care nu ar avea insa o logica daca ar fi trunchiate...



De flori de primăvară

Te închideam în palme moi
cu gând să te păstrez în mine,
mă deschideam într-un şuvoi
de gânduri prea străine.
Nu neg, era venin latent
într-o arteră neagră
din alte dăţi, în alte zări –
nu poate să-nţeleagă –
Te-am otrăvit?
Îmi pare rău...
De ce-ai murit, iubitul meu?
De flori de primăvară...

Îmi răsădeai din când în când
în piele albă trandafiri,
mă sărutai pe lângă gât,
te-ncolăceai subit.
Erai în mine, atât mai ştiu
când rădăcinile prea crude
m-au omărât, iubitul meu...
De ce-ai murit? mă-ntrebi mereu
De flori de primăvară...

când nu am mai avut ce da,
când nu am mai avut ce strânge
noi ne-am privit
şi-n ritmuri reci
ne-am diluat în alte zeci
de flori de primăvară