De-a labirintul

M-au înfricoşat dintotdeauna locurile necunoscute... de pe vremea când citeam poveşti cu zmei şi fără arme să-i învingi. Mi-am tot căutat arme pentru tot felul de trăiri stranii şi frici bizare, dar toate s-au dovedit un placebo cu efect pe term scurt, inutil si iluzoriu... Dar simpla confruntare mi-a făcut paşii mai siguri în nopţile însingurate în care te pierzi.

Când l-am citit pe Cărtărescu şi-ale lui poveşti anxioaso-fantastice despre Bucureşti, experimentasem prea puţin rătăcirea şi îmi adăpasem prea puţin imaginaţia cu ea. Poate doar tunelul, întunericul, îmi alimentau această frică sigură pe care, fără îndoialî, o port demult. Însuşi reperul cel nelipsit şi stupid care ne face loc, cu ale lui idei false, pe drumul cel necunoscut, l-am demontat pe undeva pe drum, în căutarea relativismului perfect. Şi-aşa am rămas cu umbra lui de gât, urmărindu-l ca o toantă.

Chiar drumurile bătute mai demult, memorate cu o sevă nebună ce ţine loc de aer, le-am refulat conştiincios, odată ce le-am schimbat cu unele mai noi si mai venerabile. 

Am păşit sigur, cu direcţia bine trasată, dar strazile înguste şi bifurcate m-au zăpacit pe parcurs şi m-au condus ba ma jos, ba mai sus. Deşi nodul în piept mi se instalase inevitabil, m-am lăsat amuzată de Dionisie Lupu, care se împletea frumos cu toamna şi trăia liniştit sub un salcâm tăcut şi plângăcios. M-am lăsat dusă alandala, fără niciun parc găsit, fără nicio dorinţă de-a mai găsi ceva, ci doar confruntată cu un labirint uriaş, ale cărui limite le intuiam prea bine, dar ale cărui căi mă speriau şi mă adânceau, prin propria panică, în anxietate. O anxiete frumoasă. de altfel, pentru că nu era greu de învins. Era mai degrabă un joc de copii aflaţi în căutarea locului magic. 

Ca în orice loc plin de contraste, pe măsură ce mergeam, casele frumos spoite, cu aer vechi şi copaci frumos aşezaţi de jur împrejur, au fost înlocuite cu străzi ce tineau loc de gunoi, cu rufe puse la uscat ca un paravan pentru casele dărăpănate din spate, cu fustele lălâi care se plimbau printre câini ogari, care mergeau în turmă către niciunde. O distanţă de câţiva paşi m-a purtat mai departe de ceea ce părea totuşi familiar şi m-am găsit înfruntând străzile înguste cu frica copilului pierdut, rătăcit...eu în mine însămi. M-am regăsit în imaginea absurdă a necunoscutului, a bizarului, a cuvântului departe în care nu mai puteam să mă caut. Am urmat nume de poeţi, ocolindu-mi instinctele, cautând să revin în cunoscut. Pentru că, în cele din urmă, chiar şi în plecarea nebunească către o poveste nebanuită, salvatoare, căutam tot cunoscutul. Ne e frică de ceea ce nu mai suntem, de ceea ce am pierdut undeva, pe drum, cândva, pentru că nu ştim precis când.

Nu mă întreba acum unde sunt, pentru că nu ştiu şi s-ar putea să nu mă prind degrabă. Va mai trece vreme şi voi mai căuta străzi, până le cele bune, poate, daca chiar există un loc unde ne străduim să ajungem şi daca nu sunt doar paşi pe care trebuie să îi facem. Aşa cum i-am executat azi. în bătaia de bliţ a soarelui, în tot felul de ascunzişuri pline de praf şi poveşti.

Futilităţi

Nu cred în amintiri. Amintirile nu există. Ne înverşunăm să le păstram. Uneori le rememoram cu obstinaţie, doar-doar nu s-or mai dezlipi vreodată de noi. Dar, în fapt, ele nu sunt nimic. Pentru că vine o clipă în care totul se duce. Devine inutil să-ţi mai aminteşti.

Principala luptă e uitarea. Uitarea de sine. Iar uneori te forţezi să rămâi acolo unde erai. Ţi se pare că nu vei uita niciodată, dar de fapt te lupţi să nu uiţi. Pentru că nu vrei să mergi mai departe. Vrei să rămâi acolo unde eşti. Când de fapt e atât de natural şi inevitabil sî uiţi.

Vine o clipă când...toate momentele de fericire, de ură, de tristeţe, de dor... se destramă. Unul, câte unul. Te reintâlneşti cu ele într-un alt context când, pe nepusă masă, îţi dai seama că tot ccea ce ai uitat a revenit, într-o formulă otrăvitoare. Şi nu, asta nu poate fi o amintire. E un film mut la care te uiţi plângând. Te reîntâlneşti cu tristeşea de a fi, dar nu cu ce ai fost.

Vine o clipa când toate ţipetele, urletele de disperare, au fost încercarea ta de a nu uita, de a nu lăsa să treacă.

Sssssssssssssssssssssst

Vorbesc mult, apăsat, răstit. 

Nu mă poţi scoate din vorbele mele şi nici pe mine din ele. Dar vine o vreme când mai bine taci. Pentru că vorbele nu fugăresc timpul, nici nu-l ţin pe loc, doar îl fac să treacă. Aşa că, din cand în când, se pastrează tăcere. 

Nu se spune nimic. Nici serios, nici neserios, nici glumeţ, nici ironic. Se tace, pur şi simplu. Ca şi cum ai avea răbdare cu tine. Eşti într-un carusel care merge cu viteză şi-ţi intră prea mult aer în piept. Abia poţi respira. 

Şi se asteapta. Pentru că vremea alergatului trece, aşa cum trece şi vremea liniştii.

Sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssst

De-a număratelea

Bilanţurile nu rentează. Ar iesi, cum ar spune Sorescu: o femeie pe care am iubit-o şi cu aceeaşi femeie care nu m-a iubit fac zero. De aceea am dispreţuit contabilitatea. Pentru că cifrele mele nu se adună cum trebuie. Se înmulţesc. Se împart. Reapar şi dispar. Nu pot să trag linii negre şi groase. În lumea mea există continuări şi bolovani care se rostogolesc şi, mai devreme sau mai târziu, se opresc pe aceeaşi parte. Şi apoi se rostogolesc din nou. Nu poţi pune un bolovan care se rostogoleşte lângă unul care stă pe loc. Pur şi simplu, nu poţi!

Să spunem, de exemplu, că tu ai fi cifra şapte. N-aş şti ce să fac cu tine. Am ajuns abia la trei şi mai am de numărat, înmulţit şi împărtit până acolo. Aş putea să adun trei şi cu patru şi să ieşi tu. Dar până să le potrivesc eu, tu te schimbi din nou. Şi ai putea fi... cifra doi. Dar mie nu-mi mai place cifra doi. M-a încurcat când trebuia să iasă un rezultat impar, iar eu aveam numai numere pare. Dacă tot e să rămân la o cifră, mai bine aş spune unu. Dar nu ai idee câti de doi şi trei şi o mie pot iesi din unu. As putea sa adun vorbele. Dar cele mai importante nu se spun. Sau se spun rar şi apăsat, iar atunci se ridică la puterea a patra. Sau zambetele şi lacrimile. Dar n-au fost întotdeauna constante cu mine. Nici eu cu ele. Deci nu pot deveni cifre.

O vreme mi-a plăcut numărătoarea. Am numărat nasturi. Apoi bile: albastre şi rosii. Pe primul rând zece roşii... pe umătorul, nouă roşii... şi apărea o albastră. Apoi două albastre, până se ajungea la zece. Le mutam dintr-o parte în alta, încarcând să le dau o formă mai clară. Pac! La prima mişcare, se făceau la fel. 

Mai târziu, am învăţat să număr tot felul de lucruri. Oameni, copaci, scaune, case. Şi m-am apucat să număr totul. Aşa am ajuns să număr trenurile. Erau două la număr. Unul se ducea într-o parte, celălalt în cealaltă. Se pierdeau unul de altul. Gara rămânea goală. Şi m-am gândit să număr serile: seara unu, seara doi... Cred ca au fost vreo şapte în vara aia. O vreme mi-am amintit tot. Cum a venit. Ce a spus. Cum m-a întrebat. Cum nu i-am răspuns. După care am început să încurc serile între ele, iar din cuvinte am facut un puzzle. Învârteam mereu literele, să lungesc jocul.

Cu timpul, am început să număr săptămânile. Apoi lunile şi anii. Acum nu mai număr nimic. Mi-au rămas nişte cifre aruncate în cap şi nişte ani care se adună singuri. M-am specializat pe ecuaţii. Mai ales că am descoperit şi virgulele. Iar cu virgule nu iese niciodată o cifră rotundă. Aşa că... mă plimb dintr-o ecuaţie în alta. Ba pun multe numere înşirate şi iese zero (şi atunci, bineînţeles, dau vina pe tine), ba se ridică la putere fără să-mi dau seama, ba încep să se împartă pe nevăzute.

Asa ca mai bine ar ramane cateva momente. "Cateva momente cand era sa fim fericiti. Cateva momente cand era sa fim frumosi. Cateva momente cand era sa fim geniali".

Să mergem

Unu, doi, trei, şi! Ultimele mele drumuri au fost grăbite. M-am grăbit să merg, să adun, să uit. Mai ales, să uit! Dacă iau la socoteala ultimii doi ani, uitatul a fost cuvântul de ordine.

În Istanbul mi-am impachetat frumos inima făcută ţăndări, am lipit-o cu baclava şi cu alte însiropături prea dulci, iar la final am stropit-o cu ceai. I-am spus: gata, acum mergem din nou la drum! Cu atâtea zaharuri la bord, era greu să stea niţel pe loc. Aşa că, deşi n-a uitat destul, a zvâcnit din nou cu putere şi a mai crăpat pe ici, pe colo.

Rănită, am dus-o să-i arăt case de poveşti, cu pitici ieşiţi de sub pământ, care se pricepeau de minune la gâdilat tălpile. Ne-am pus pe mers grăbit, zburând cu ochii ici şi colo. Am mers prea frumos printre castele de păpuşi vorbitoare şi ne-am urcat pe dealuri prea înalte să ne putem potoli imaginaţia. E clar că de la Barceona mi se trage visatul prea mult, de-am alunecat sub pat şi am făcut cucuie încercând să mă ridic. Mi-am dat şi bobârnace să mă potolesc, de mă doare şi acum capul.

Vara a fost călduroasă şi statică. Nu mi-a placut de ea, nici ei de mine. Am aşteptat-o repede, să treacă, ca prea mă dizolvam în neştire. Aşa că nu-mi amintesc de ea. Să mă lase în pace! Mi-a plăcut mai mult să aştept Crăciunul. Aşa că, după prea mult insipid, indor şi incolor, am poposit printre Moşi Crăciuni de Ciocolată. aruncaţi prin porturi unde îngheţam cu o cană de vin fiert în mână, cu vorbe frumoase şi vesele. Şi ce dacă eram îngheţatî? Există mereu destul timp să o luăm de la capăt şi să ardem în neştire.

Şi am continuat să-mi îngheţ gândurile şi trecutul. Habar n-ai cum. Habar n-ai în ce lume. Habar n-ai cât de tăcut şi placid. Ca un vânt calm şi bun care trebuie să scuture toate bruienele. Apoi am ieşit la congelat gânduri. Într-o lume perfectă, prea perfectă, cu case prea bine conturate şi drumuri prea limpezi, bătute cu paşi repezi. Nu ştiu ce mai am exact de uitat, dar de amintit sunt prea multe. Fiecare amintire are rama ei.

Să mergem, deci, să mai strângem poveşti!

O poveste

Se urcă în tren fără vreo destinaţie anume. Celelalte locuri din compartiment sunt goale, dar nu se gândeşte nici o clipă că nu mai e nimeni în jur. Se lasă pe spătarul rece. O voce răguşită anunţă o staţie oarecare, iar numele îi pare cunoscut. Îşi aţinteşte ochii pe geam şi urmăreşte fiecare stâlp de telegraf şi îl recunoaşte pe fiecare în parte. Asta o face să creadă că a mai trecut pe acolo. Oricum, întotdeauna i-a lipsit spiritul de observaţie. Foarte rar, doar atunci când se sufoca de realitate reuşeau să o enerveze semafoarele mereu pe roşu, oamenii prea grăbiţi sau ploaia densă. Ca atare, nu i se părea prea ciudat că vedea în depărtare căsuţe aruncate pe pajişti pe care le mai văzuse, gropi neacoperite de ani. Pentru că da, parcă trecuseră ani, dar la fel de bine putea să fie şi ieri. Ce mai conta? Aproape adormise. Ţinea ochii închişi. Din când în când îşi desfăcea genele să mai cuprindă o dată locurile pe care le ştia. Din visurile îndepărtate care nu treceau o dată ce deschidea ochii îi rămâneau fricile. Şi fricile o tot căutau şi creşteau o dată ce conştiinţa nemernică îi amintea că e blocată în trenul acela lung, care se şerpuia pe şine. Nu putea să sară. Trenurile erau periculoase, tăiau şinele şi lăsau în urmă stâlpii de telegraf, şi casele şi oamenii…Nu putea să sară. Şi trenul îi făcea în ciudă şi alerga munţi şi văi şi nu mai distingeai casă de casă şi om de om. Ochii îi umblau nebuni prin cap. O istovise căutarea formelor. Până şi ea se dezintegrase. Parcă vedea..un picior colo..unul colo…un braţ dincolo..toate încercând să ţină pasul. Şi-a mobilizat degetele şi le-a lus să caute capul, picioarele, umerii…. Le găsise pe toate întregi şi aerul îi reveni în plămâni. Respira din nou, adânc. Nu bine se găsise, că pe picioarele istovite stătea un cap mare, cu sprâncene groase şi încruntate. O frunte lată, cu boare de transpiraţie îi oglindea faţa. Figura aceea aspră îi inspira frică. Nu o îndepărtă însă. Se simţea responsabilă de capul acela greu, purtat pe trupul obosit. Îşi ridică încet mână şi îşi aşezase palma pe fruntea din care sărea din când în când câte o venă îngroşată. Îţi lăsă palma să curgă peste faţa aspră şi îi şterge sudoarea. Şi ochii transpirau sub pleapele grele. O albie incertă, aproape secată de apă, unea colţul ochilor cu dunga urechilor mici. Nu mai suporta greutatea aceea pe care începuse să o simtă din picioare în stomac şi care urca încet încet spre piept. A dat să se ridice, iar dorinţa aceea a ei, din ce în ce mai puternică, a mişcat capul imobil care şi-a reluat locul pe trupul indefinit ce l-a purtat până la bancheta cealaltă. Era atât de obosită încât nu îi mai vedea decât umbra şi o luase frigul. Afară se făcuse noapte şi cerul nu era prea primitor cu stelele. Nici data trecută nu îi plăcuse să treacă prin satul acela pustiu, fără felinare. Îşi mutase privirea spre coridor şi se concentra la fiecare pas de om ce îşi căuta locul în tren. 

Sute de scări se ridică. Numai scări de jur împrejur. Scări ce trebuie urcate. Singura şansă de a ieşi din cuva aceea fără aer în care abia putea să-şi întindă mâinile. Nu ştia însă pe ce parte să o ia. În faţa ei mii de picioare luau la rand scările fără nici o oprire. A întins şi ea piciorul, s-a străduit să-şi îndoaie genunchiul şi, ajutându-se de ambele mâini, a pus vârful piciorului pe prima treaptă. S-a lăsat apoi cu toată puterea în faţă să nu piardă primul pas. Au urmat a doua, apoi a treia. Incepuse să se obişnuiască cu mecanismul acela greoi care nu îi antrena numai muşchii picioarelor, ci fiecare parte din trupul inert care a carui miscare îi îngiţea toată energia. Până când firul s-a rupt, iar următoarea treaptă i s-a părut imposibilă. S-a uitat în sus. Numărul treptelor parcă se înmulţise. Munţii de ciment se întindeau în faţa ochilor, obositor de identici. Trupul s-a scurs pe una dintre trepte, pe ultima pe care reuşise să o învingă. A apucat-o cu mâinile pe următoarea, nu cumva să piardă şirul. Era prea mult. Obosise prea tare. Se scurgea pe mormanul de pietre. Roţile trenului au scrâşnit. Bineînţeles, doar un vis. 

A deschis ochii şi s-a găsit din nou singură în compartimentul neprimitor. Bărbatul cu capul greoi dispăruse. În jur totul părea necunoscut. Tâmplele au început să-i zvâcnească. Vroia să găsească ceva, orice. Vroia să-şi mişte trupul. Trebuia să ajungă undeva, dar nici măcar nu ştia unde se află. Iar gara aceasta nu-i era cunoscută deloc. A reuşit în schimb să se piardă în forfota din jur, privind bagajele care urcau şi coborau cu oamenii dupa ele. Cineva tocmai se aşază pe scaunul de lângă. Işi apropie umărul de al ei. Mirată de impertinenţa atingerii îşi fixează ochii pe faţa lui care devine din ce în ce mai cunoscută. Este capul greu care i-a strivit picioarele. Ochii lui, acum deschişi, scrutează cu violenţă bancheta opusă, ca şi cum scaunele învechite care stau lungite pe podea ar fi cel mai periculos duşman. Fruntea i s-a îngustat sub privirea ascuţită şi asta îi provoacă nelinişte. El îi ia firesc mâna în palme şi ea se lasă pe umărul lui. Trenul porneşte din gară. Forfota s-a evaporat. Doar câteva feţe şterse mai fac cu mâna de pe peron şi anunţă liniştea. Lasă din nou în urmă sate pierdute, dealuri aruncate ici şi colo. Dar copacii devin copacii pe care îi ştia, casele par din nou locuite, curţile adăpostesc păsări, şi oamenii îşi dau liniştiţi ziua bună, înclinându-şi încet capul. Nu ştie cât timp a mai stat aşa, ce somn a mai pândit-o, ce vise i-au mai dat târcoale. Umărul lui era moale şi cald. Trenul trecea peste poduri înalte, gata să se rupă, se şerpuia printre munţi gata să cadă. Se simţea din ce în ce mai mică sub privirile impunătoare ale stâncilor care găzduiau tuneluri lungi şi neluminate. Trei semnale luminoase la rând. Umărul pe care se sprijinea se depărtează. Trenul îşi bagă capul în tunel şi, încet încet, lumina se desprinde de geamurile murdare. În beznă nu mai ştie unde era nici geamul, poarta ei spre ieşre, nu-şi mai ştie nici picioarele, nici mâinile. Caută mâna de alături. Vrea să o strângă. Dar îi scapă printre degete, sau degetele se pierd. Îşi atinge compulsiv şuviţele de păr dezordonate. Aşteaptă cu nerăbdare să iasă la lumină, dar lumina pare din ce în ce mai depărtată. Îşi face singură întuneric cu pleoapele şi continuă să caute geamul cu mâna. Îl apucă şi îl apasă cu putere. Aţipeşte. Aceleaşi scări se înşiră în faţa ochilor ei şi se înconjoară de garduri aşezate haotic, care cer să fie sărite. Oamenii par îngesuiţi şi îşi joacă cu seriozitate numărul la fiecare săritură. Ar vrea să se facă una cu treapta. Lipsa de aer îi deschide ochii. Mintea ei încă se luptă să sară gardul, dar ochii se izbesc de verdele crud care invadează tot geamul. Soarele se pregăteşte să apună şi împrăştie în jur numai roşeaţă. Îşi ridică genunchii la piept şi îi ţine strâns să uite greutatea care persistă încă. Nu mai e nimeni în compartiment. Doar urmele de paşi lăsate pe praf. Luna îşi face loc printre razele din ce în ce mai fade. Ochii ei încă mai caută lumina când trei semnale luminoase anunţă un nou tunel. 

Continuarea 

Câte tuneluri lungi şi întunecoase a străbătut nu mai ştie. Câte vise cu scări multe şi înalte o mai fi avut, a uitat. Din mâna de alături a rămas numai amintirea atingerii. Din sutele de gări, doar zumzetul nearticulat. Gara aceasta, pe care o avea acum în faţa ochilor, i se înfăţisa mare şi neprimitoare. Habar n-are de ce s-a oprit tocmai acolo. Poate doar idea că trebuia să se oprească. Şi s-a oprit. Nu se putea urni din mijlocul mulţimii mişcătoare. Era amorţită toată şi părea o stană de piatră pe lângă oamenii agitaţi din jur. Pentru ea, fiecare pas era o acrobaţie. Mergea ca pe sârmă tot înainte şi în geamul uşii îşi vede faţa stoarsă şi şuviţele de păr aiurite care îi cadeau peste ochii ieşiţi din orbite. Se uita la chipul acela străin, care îi trezea o curiozitate ciudată. Ultimul chip pe care şi-l amintea era unul de copilă, cu obraji roşii şi ochi mari ce căutau curioşi viaţa. Acum, pe faţa aceea care se oglinea vag în geamul neşters, distingea cearcănele mari şi zâmbetul şters pe care încerca să-l schiţeze. Aude încă tropotul şinelor.

Despre nebunie (clopotul de sticla)

Intotdeauna am fost de parere ca limita dintre nebunie si normalitate este atat de subtire incat abia putem s-o percepem. Facem ce facem si alunecam intr-o nevroza, calcam cu piciorul in gropa unei depresii si avem cateva dependente la activ cu care nu ne prea place sa ne laudam. Asociem cu normalitatea cel mai adesea stapanirea de sine. Dar o extrapolam si o ducem pana la a nu ne mai recunoaste sentimentele. Ne imbracam fain frumos cu norme sociale si apoi ne intrebam ce dracu ne lipseste cand le respectam intocmai. Suntem, cel mai adesea, o pepiniera de gesturi false. Dar daca am fi in fecare moment atenti la asta, atunci cu siguranta am fi nebuni. 

Mi-am amintit frumos de nebunie citind "Clopotul de sticla". Si mi-am mai amintit de varsta aceea incerta si dureroasa, pe care mai tarziu o retraim doar printre picaturi sau o negam cu desavrsire. Pe care o citeam in La Medeleni, in Romanul adolescentului miop, In Suferintele Tanarului Werther sau pe care am intuit-o rasfoind de curand Prep. Bineinteles, lista poate continua. Dar de nebunia remediabila, chit ca a fost nevoie de electrosocuri, mi se pare ca vorbeste cel mai frumos Sylvia Path.

"O sa continuam de unde-am ramas, Esther, imi spuse cu zambetul ei dulce de martir. O sa ne purtam ca si cum toate astea ar fi fost un vis urat.

Un vis urat.

Pentru persoana de sub clopotul de sticla, pasiva si-mpietrita ca un copil mort, lumea insasi e visul urat.

Un vis urat.

Imi aminteam tot"

"Dar nu eram sigura. Nu eram sigura deloc. De unde stiam eu ca intr-o zi - la facultate, in Europa, oriunde - clopotul de sticla, cu distorsiunile lui sufocante, nu avea sa coboare din nou?"