Vorbite, auzite...undeva, cândva

Mai știi, iubitule? Iubitule e cel mai frumos cuvânt din lume. Și cât l-am disprețuit pentru banalitatea lui. Acum aș vrea să zic doar așa: Iubitule, îmi aduci și mie cana de cafea? Iubitule, știu că ești un dobitoc! Iubitule, hai în pat!

Ți-aș fi îmbrățisat toate femeile pe care le-ai părasit și le-ai rănit. Le-aș fi ținut în brațe și le-aș fi spus că va fi bine. Crede-mă pe cuvânt! Nimic nu e mai reconfortant decât să țin în brațe femeia care te plânge. Este ...ca și cum m-aș îmbrățișa pe mine.

Era seara. Știi doar că era seară. Și eu eram isterică. Nu aveam nimic mai bun de făcut.

El avea nevoie de stimulare intelectuală. Era așa… crescut într-o familie cu pretenții, de medici. Dar era doar un om de vânzări, cu veleități intelectuale. I-aş fi spus: dacă vrei stimulare, ieși la o bere. Nu poți cere într-o căsnicie stimulare intelectuală.

Dacă pune așa, fin, degetele pe tine, zici: “Fii mai bărbat”. Dar, altfel, e un golan. Vrei un golan? Normal ca nu vrei! Cine să vrea un golan? Atunci ai spune că nu știe să mănânce din farfurie.

Trebuie să rememorez acest moment. De undeva trebuie să încep și nu am fost în stare să găsesc un început mai bun. Le-am numărat pe toate câte au fost, de-a lungul vieții mele, le-am făcut cântece de jale. Seară de seară, oră cu oră, minut cu minut. Când am vrut, am știu exact ce și când s-a întâmplat. Dar acum, parcă a fost o transă. De aceea nici nu am nimic de povestit! A fost!

Mai știi când ți-am scris mail-ul ăla lung, covârșitor? M-am pus pe tavă! Ți-am spus, pe litere, în fiecare zi, ce am simțit. Le-am adunat la pachet și ți le-am trimis, ca un colet cu fundă. Și tu? Tu ce ai spus? “Scrii frumos”...

Te rog, spune-mi: Femeie, ești nebună! Este cel mai reconfortant lucru pe care l-aș putea auzi, acum, din gura ta.

Nu ești în stare de nimic! Chiar nu intelegi?
Nu știu cum m-ai suportat. Am fost atât de rea cu tine. Si totuși..tu te-ai întors, ai stat.
Acum spune-mi tu: te iubesc sau nu te iubesc?

Era frumoasă, da! Era foarte frumoasă în rochia ei albastră care se mula lejer pe corp. Te-am vazut! Nu-ți puteai lua ochii de la ea. Niciodată nu iși poți lua ochii de la o femeie frumoasă, pe care ai avut-o. Și ți-aș fi spus doar atât: Prostule, numai femei frumoase ai avut!

Trageai din nenorocita aia de țigară. Ți se părea că e iarba. Dar erai băut, desigur! Ti-am zis ca ești un dobitoc. Un dobitoc sinistru! Și aș fi continuat, dar m-ai intrerupt tu, pentru ca mi-ai șoptit la ureche: “Ce ți-aș face…”.

I-aș fi spus: “Fată, de ce dracu vrei să fii amantă? Nici măcar nu e însurat. Nici măcar nu are copii sau casă de împărțit. De ce dracu stai?” Dar asta vroia ea, să fie amantă.

Știi cum e când vorbești așa… în neant… și ai impresia că vorbele tale sunt auzite la mii de kilometri depărtare, dar la câțiva milimetri sunt doar un zgomot? Așa suntem noi, oamenii, împrăștiați în toate părțile…

Lecții neînvățate

O mare parte din viața noastră se scurge dându-le celorlalți lecții. Visăm o victorie prin schimbare - schimbarea celuilalt. Nici măcar nu ne întrebam cu adevarat dacă, celalalt schimbându-se, am mai putea să-i fim alături. 

Dar ne pierdem ușor în lupte de putere și principii. Proiectăm asupra celoralalți niste victorii pe care ar trebui să le avem cu noi. Care să nu se finalizeze, stupid, într-o schimbare de dragul schimbării sau iertării, ci într-o transformare autentică, coerentă. 

Cum ar fi dacă am lucra cu noi, la noi, să transformam lucrurile care ne deranjează, ne dor, ne irită? Cum ar fi dacă am avea noi (și numai noi) puterea să hotărâm și nu am mai lăsa decizia pe seama celorlalți, cu excepția hazardului, care (tind să cred) nu e, nici măcar el, așa întâmplător cum ne place să credem.

Fericirea nu se află în exterior. Nu stă in lucrurile care ni se intamplă sau pe care le face cineva pentru noi. Iar cu asta nu prea putem să jonglăm.

Povești cu genunchi juliți

Poveștile mele se scriu greu. Cu sufletul sfărâmat în bucăți, cu lacrimi împrăștiate, cu genunchi juliți, cu urme care nu se șterg. Pare simplu dar, crede-mă pe cuvant, sunt greu de suportat. Sunt greu de multumit, greu de stat, greu de fugit.

Am vrut sa fug, am vrut sa stau, am vrut o poveste. 

Povestea începe frumos tot timpul. Cu o imbrațișare, care se sparge într-o fracţiune de secundă, ca și cum ar fi căzut de pe dulap. Cu genunchii plini de sânge, ne ridicam și vrem sa ne întremăm. Iar după ce ne vindecăm juliturile, ne jurăm că va fi bine. Amenințăm foile că le rupem, cărţile că le vom arunca, în așteptarea asului din mâneca care lipseşte. Dar apoi ne julim din nou...si din nou...iar timpul... trece. Povestea e repetitivă, habar n-avem dacă o vrem sau nu, doar ca între timp paginile se scriu de la sine, iar anii se scurg printre noi.

Pragmatic e ușor: vei fi tot acolo, învață să te călești. Data viitoare cînd te vei afla aici, vei ști ce ai de facut. Nu vei mai sta buimac, uitându-te în jur și întrebându-te ce s-a întâmplat. Știi cum să stai, știi cum să pleci.

Dacă nu există viață de om fără julituri, cum ar putea să existe viață fără ele, în unul sau în doi? 

Câtă fericire e prea multă?

Am croşetat unul lângă altul “The broken circle breakdown”, “Dallas Buyers Club”, “Prea multa fericire” (Alince Munro) şi “Exceptionalii” (Gladwell) şi a ieşit un pulover tărcat pe care l-am numit viaţă. Ce au în comun nişte tineri frumoşi, care s-au îndrăgostit, iar apoi au pierdut tot, nişte oameni care au trăit evenimente excepţionale şi cei care au fost ei înşişi excepţionali? Cu sau fără reuşite pe care să le etaleze, dar cu un suflet în care încape universul, toţi pare că au trecut din rai în iad şi înapoi. Şi-au trăit cu stoicism viaţa, neputerea, neştiinta... de la un capăt la altul. Au luptat şi s-au lăsat învinşi, când doar asta le-a mai rămas de făcut. Au ajuns pe culmile disperării sau pe cele ale gloriei. Orele din viaţa lor nu s-au măsurat în well-being, ci în luptă, putere, năzuinţă, perseverenţă şi răbdare…multă răbdare. 

Povestirile scrise de Alice Munro mi-au amintit de eroii lui Dostoievski, chinuiţi de proprii monştri şi izbăviţi prin iubire şi credinţă. “The broken circle breakdown” s-ar fi încadrat perfect în “Prea multă fericirie”, cu istorisirea frumos cântată a unei suferinţe uimitoare, care răpune şi apasă, căreia nu-i găseşti justificarea, dar pe care o duci până la capăt, până când te pierzi şi pe tine. 

Dincolo de constantele sociologice, de legăturile pe care Gladwell le trasează, de contextualitatea pe care o explică cu dibăcie, am citit printre rânduri că destinele excepţionale nu pot fi purtate de oricine. Aşa se face că şi în “Dallas Buyers Club”, Ron are parte nu numai de contextul, dar şi puterea de a deveni excepţional, transformând o boală incurabilă, asupra căreia apăsau preconcepţii şi nepăsare, într-un salt medical. 

Cu o viaţă banală, nu vei fi niciodată excepţional. Dar, cel mai adesea, dacă am fi conştienţi şi de drumul pe care ar trebui să îl parcurgem şi nu am picta doar un vis frumos pe o foaie, adică rezultatul, cred că tot ceea ce ne-am dori ar fi să fim banali, cât mai banali cu putinţă ... Şi să fim scutiţi de prea multă fericire…

Gânduri "zen"

Ne ţinem agăţate gândurile precum hainele vechi, aruncate în fundul dulapului, de care ne vine greu să ne despărţim. Le ţinem strâns şi le reîmprospătăm, deschizând cutia cu argumente, cu dreptate şi nedreptate. Dacă le-am lăsa să treacă, iar pe noi ne-am lăsa să trăim doar bucuria, atât cât e ea, doar tristeţea, dar nu şi dezamăgirea, ne-am vindeca mai usor. Uşor de zis, greu de făcut. Ţin în fundul dulapului haine nepurtate de ani de zile, gânduri scrijelite din liceu, opinii nefolositoare şi oameni lângă care nu mai cresc.

Pietrele rămân pietre nu pentru că opresc apa, ci tocmai pentru că o lasă să curgă. Cam asta ar trebui să facem şi noi cu gândurile, să le lăsăm să treacă. 

Dar tocmai de aici vine provocarea. Iar noi tot căutăm acel “zen”, despre care nu ştim prea multe. Pentru că a fi “zen” (şi vorbesc acum de sensul exclusiv popular al termenului) nu înseamnă a te preface că nu îţi mai pasă, nu înseamnă că nu ai fost trist, rănit sau singur. Înseamnă că ai fost, dar ai lăsat să treacă. Ceea ce face suferinţa mai scurtă.

Din păcate pentru liniştea noastră sufletească, acest "zen" nu se câştigă într-o vacanţă. Nu se cumpără. Nu are valoare comercială, chiar dacă simpla lui căutare poate produce o schimbare. Aşa cum provocarea nu vine doar din a iubi şi a te bucura că iubeşti, ci din a fi capabil să iubeşti după ce ai fost dezamăgit sau rănit. Vine din a ierta şi a lăsa să treacă.

E ca în povestea lui Alioşa, care descoperă că sfinţenia nu o atingi pe un vârf de munte, izolat de oameni, ci în mijlocul lor. Aşa că…lasă să treacă…

Sub masă

Există un ritm sacadat și grav care a pornit totul. Niște amintiri confuze, recreate în mintea mea, care au construit o poveste cum numai un bun romanicer ar fi putut să o scrie. Din care lipsesc, bineînțeles, părțile importante...viața. Dar nu-i nimic, eu am înlocuit o cârjă cu o baghetă fermecată, o minciună cu un mare adevăr, pe care doar eu l-am văzut și trebuia să te ajut să-l descoperi. M-aș fi pierdut cu totul într-un basm prostesc, dar m-a ajutat simțul realității, oricât de urâcios e el. 

Când eram mică, iar realitatea nu prea avea argumente care să mă facă să o iubesc, locul meu preferat era sub masă. Sub masă se plângea, se râdea și, mai ales, se visa. Se croiau visuri. Jocul cu păpușile era prea plictisitor pentru o fetiță cu imaginație, ca mine, care putea să stea ore întregi să scrijelească pe o bancă. 

În clasa a doua, l-am sfidat cu vrednicie pe profesorul de engleză, probabil pentru că mă îndrăgostisem subit de el și am realizat, cu durere, că nu am cum să devin Ileana Cosânzeana lui, la șapte ani. Așa că, pentru o perioadă, am schimbat foaia și imitam semnături în orele plictisitoare de română, spre disperarea dirigentelui meu care m-a aposrofat ca la carte, că am prea mult tupeu să mă cred Mihai Eminescu. Basmele mele începeau să se închege undeva printr-a 7-a, cu prima scrisoare de dragoste primită pe ascuns. Am realizat repede, însă, că el nu era neapărat Făt Frumos, ci doar se prefăcea, așa cum mă prefăceam și eu, cu patimă, că m-am îndrăgostit.

Au urmat apoi bănci și plimbări în parc, scrisori, poezii și petale de trandafiri. Pe toate (mai degrabă decât pe toți), le-am iubit cu sufletul la gură. Nimeni nu iubea mai mult decât mine pe vremea aia, specializată fiind în scriitori, poeți, idealiști... 

Când vreo dragoste nu mi-era destul de împărtășită, mă angajam eu cu mine într-o luptă de cucerire din start pierdută. Pe atunci, nu știam că prințul fermecat nu te găsește la poartă așteptându-l, ci printr-un șanț în care plângi după altul. Și că, la bine, te însoțesc în general aparent spânii. Dar e prea ușor să ne pierdem în povești, când ele sunt deja scrise.

Cum de obiceiurile proaste nu scapi ușor, eu și basmele mele nu ne-am putut despărți de tot, dar am întins capcane peste capcane. Doar trebuie să treci prin foc și pară să poţi să ajungi la prințesă...sub masă.

Vorbe

Vrei o poveste de dragoste? O fabricăm în 10 minute. Punem un copac, o fată și un baiat, adaugăm o privire, ca la o omletă, presărăm cu pasiune şi spunem – gata, asta este! Îl pui în "attach" pe el îmbrațișând-o, un el problematic, alăturat unei "elle" salvatoare. 

Poți să pui o bancă în parc sau un birou într-o clădire. Să spui că a fost suficietă o privire sau că a fost nevoie de un mileniu de aștepatare. Că au suferit, dar că s-au iubit mult. Sau s-au acceptat, iar dragostea a venit de la sine. 

Construim ce poveste vrei, ingredientele sunt simple și tu cu siguranță vei plânge când o vei citi, dacă se pliază pe rănile tale superficiale.  Nu avem presetări, dar avem cuvinte cheie la care mai vărsăm din când în când câte o lacrimă. Naivi sau cinici, în fucție de circumstanțe...

În cele din urmă, realitatea nu există, ea se crează aici, acum, când eu vorbesc cu tine. Cuvintele nespuse devin "realități neîntâmplate...agățate de scoarța unui copac, stafie pe jumătate". Iar cele pe care le rostim se luptă să croșeteze o realitate, o poveste dominantă, care să ne forțeze să alegem un drum sau altul. Nu e nimic complex și metafizic, complicat e că ne chinuim și ne forțăm să le gândim și să alegem. Sau că ne imaginăm că totul vine de la sine.