Există o filosofie de viaţă în lumea de astăzi, din ce în ce
mai răspândită, care promovează o existenţă lipsită de suferinţă şi sacrificii,
o fericire stupidă, la kilogram, venită dintr-o programare facilă, făcută în
faţa oglinzii, ca la un salon de înfrumuseţare. Acest “sunt fericit”, lipsit de
valoare şi de substanţă, se rezumă la a un “a avea” cantitativ şi
egocentric, care nu lasă nico urmă în
spate, e doar o bulă care se poate sparge în orice moment.
Există o mare diferenţă între a aborda viaţa cu stoicism şi
a o aborda cu o lejeritate stupidă prin care îţi desconsideri existenţa.
Aşa cum există o diferenţă majoră între a accepta suferinţa şi a te lupta
cu ea la infinit, deşi prezenţa ei este, poate, cel mai natural lucru. Nu
există evoluţie fără suferinţă, iar lupta cu ea nu provoacă decât o durere
aparent mai uşoară, dar mai prelungă, pe care nu o poţi localiza sau vindeca,
pentru a putea să treci la următorul nivel al existenţei tale.
Orice poveste de viaţă remarcabilă vine la pachet cu sacrificii
majore, cu suferinţe –unele vindecabile, altele pe care le păstrezi pentru totdeauna. Iar
asumarea este constanta acestei evoluţii. Dacă lucrurile doar ţi se întâmplă,
dacă nu ai nimic de spus în propria ta existanţă şi doar aştepţi evenimente
excepţionale, vei trăi într-o continuă aşteptare, ca o insectă la soare. Doar
că un gândac nu are ce să aştepte, el este mai mult sau puţin intact din
momentul în care apare, până când dispare. În schimb darul pe care îl are
specia umană este acela că poate să aleagă. Modul în care îţi trăieşti viaţa
este o alegere. Alegi cum îţi trăieşti viaţa, cu cine ţi-o împarţi, ce faci
pentru a-ţi câştiga existenţa. Lucrurile aceste nu doar se întâmplă, ci sunt o
alegere şi o asumare. Când nu există nicio direcţie, lupta se transformă într-o
zbatere, apanajul frustrării... al nemulţumirii. E dificil să accepţi
disconfortul, dacă nu există un scop, iar viaţa doar ţi se întâmplă. E dificil
să accepţi presiunea unei relaţii sau a unui loc de muncă, chiar şi provocarea
de a avea copii, dacă toate aceste evenimente nu se intersectează cu nişte
obiective personale asumate şi sunt doar nişte coincidenţe stupide.
Pentru cine a văzut “The theory of everything”, mai mult decât o poveste de viaţă incredibilă,
este o lecţie despre asumare şi stoicism. Genul de lecţii pe care le apreciez
din ce în ce mai mult în ultima vreme, tocmai pentru că mă asurzeşte valul de
mesaje pozitiviste şi superficiale, la fel cum îmi provoacă rău lamentările
continue, mă obosesc şi mă storc de energie. Vrem să obţinem totul, fără
cel mai mic disonfort. Simplul fapt că ne trezim dimineaţa, ni se pare un
argument suficient pentru a obţine tot ce ni se pare că ni se cuvine. Dar nu lucrăm deloc la propriile motivaţii şi
sensuri.
