Incepusem
acest post cu "Nu m-am uitat la Argo". Il incepusem inainte de decernarea
premiilor Oscar. Intre timp "Argo" a luat Oscarul, iar eu m-am uitat
la el. Doar citind cateva review-uri m-am convins ca nu e decat un alt
instrument de PR, iar dupa ce l-am vazut aceasta parere mi s-a intarit. Nu
vroiam sa il vad pentru ca pur si simplu n-aveam chef de hamburgeri. Filmul
merita desigur un PR Award, dar motivele pentru care a luat Oscarul inca imi
scapa. Desi e o poveste interesanta de care stiam prea putine, iar filmul e
facut bine, nu imi pot opri cateva intrebari: de ce aveam nevoie de povestea
asta acum, de ce partea cealalta a povestii se rezuma doar la niste
stereotipuri, desi sunt lucruri mult mai profunde care se ascund acolo (filmul
in sine fiind, de altfel, plin de stereotipuri), de ce Michelle Obama a
decernat premiul…si tot asa. In tara in care s-a nascut PR-ul, se stie ca
eficienta se masoara raportandu-te la nivelul de impregnare a mesajului in
cultura populara. Iar cu acest film, povestea s-a raspandit si mai mult. Adica
a fost un PR eficient, mai ales cu Oscarul aferent. In plus, n-am inteles nici gestul de
diplomatie excesiva prin care la premiile Cesar “Argo” a fost ridicat pe
piedestalul de cel mai bun film strain.
Dupa mine, “Amor” trebuia sa ia Oscarul. Dincolo de jocul actoricesc, de tema grea, filmul te
lasa in urma cu cel putin cu o meditatie succinta despre lume si viata. Poate
filmul nu este suficient de digerabil pentru toata lumea si nici nu te scoate
in strada sa faci un gest de vitejie. Nu iti creste cotele optimismului si nici
ale pragmatismului. Nu te trezesti dimineata, dupa ce l-ai vazut, dornic sa
salvezi vieti sau sa iti faci mai bine job-ul.
“Amor” a fost printre putinele
filme altfel de anul acesta. Majoritatea au spus povesti reale, in special file
de istorie, fapt interesant in conditiile in care istoria de la scoala nu mai
intereseaza pe nimeni, iar istoria recenta se scrie acum in pagini de ziar pe
care le citesc prea putini. Poate acesta e motivul care sta in spatele lipsei
de idei, de teme, de reinterpretari, pe care am simtit-o la filmele lansate in
acest an.
Am vazut si “Lincoln”...vreo trei sferturi din el, “A Royal Affair”, “Kon-Tiki”...toate pagini de istorie. Povesti interesante despre
vitejie, daruire, vise indraznete, tragice sau cu final optimist, depinde de la
caz la caz…sau de la viata la viata. Kon-Tiki mi se pare ca putea fi dus mai
departe. Introspectia mi se pare la limite minime, desi cred ca a fost loc de
mai multa. Exista niste momente cheie, in care fobiile explodeaza, dar ma
intreb…numai atat sa fi fost? Iar in mintea personajului principal nu am reusit
sa intru mai mult de “I have a dream”. “A
Royal Affair” exploateaza aceesi idée marunta in care o femeie schimba istoria
fara vreo intentie. Ar da-o linistita pe o viata de familie, dar ideile marete
primeaza, pentru ca se vand mai bine decat ideile mici si sperantele limitate.
De “Lincoln” ma abtin sa comentez, banuiesc ca trebuia reiterata idea de
democratie. Spielberg a facut insa si filme mai bune.
O
surpiza placuta a fost “Silver Linings Playbook”. Poate pentru ca am o inclinatie
catre filmele care descriu probleme psihice si convingerea ca mai toata lumea
se confrunta, intr-un moment sau altul, cu o mai mica sau mai mare nebunie. Pentru ca mi se pare realista lupta cu propria
boala / propriile limitari, desi filmul este romantat si transformat intr-o
poveste de dragoste. E un film comercial, una peste alta, dar atinge pe ici pe
colo niste teme destul de dure si reale. O familie dominata de un tata obsesiv
complusiv, obsedato-pasionat de pariuri sportive, care isi manifesta
sentimentele prin supersitii, se confrunta cu boala fiului dominat si el de o
obesie (pentru ca si obsesiile se transmit dupa apartenenta). O obsesie de
perfectine, de asa trebuie sa fie, desi n-a fost deloc asa. O incapacitate de
acceptare refulata in sport, mai apoi in dans (pe principiul psihoterapiei
cognitiv comportamentale de a inlocui obsnuintele rele cu unele bune), care
culmineaza cu o noua poveste de dragoste, nici asta acceptata, pana la finalul
fericit, care nu putea sa lipseasca. Pentru ca ”Viața este oricum grea așa cum
este, de ce naiba ar scrie cineva o carte cu un final nefericit?!”. De altfel,
momentul in care cartea zboara pe geam in mijlocul noptii te face sa razi, ca
si alte momente asemanatoare, desi la fel de bine te-ar putea face sa plangi.
Dar de ce sa nu tratam nebunia cu umor si speranta?
Mi-am
propus sa imi fac timp sa ma uit la "Life of Pi", desi mi-a fost recomandat mai
degraba sa citesc cartea si vreau sa vad si celelalte filme straine
nominalizate (pentru ca in general mi se par net superioare filmelor
americane). Astfel, mai am de vazut "No" (Chile) si "War Witch" (Canada).
Si
daca tot am pomenit mai devreme de premiile Cesar, filmele frantuzesti sunt ca
un choux a la creme dupa un hamburger. “De rouilleet d’os” spune o poveste destul de emotionanta despre cum te lupti cu viata
dupa un accident stupid, “The Intouchables” vorbeste, la fel, despre
redescoperirea poftei de viata in contextul unei boli care te pune incet si
sigur la pamant, iar “Le prenom” este o comedie amuzanta cu o familie nebuna
de francezi, implicati in alegerea numelui viitorului copil, fapt simplu care
scoate la iveala toate nevrozele membrilor implicati, secretele si frustrarile
nespunse.
Pana la urma, e loc de
toate felurile de mancare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu