Suntem la fel

M-am gândit obsesiv de mult la ea în seara aceea. Am dramatizat şi am romantizat, în capul meu, o experienţă pe care nu o poti ghici, nici cu ochii minţii, nici cu inima. Şi m-am tot intrebat: de ce? Ce rol am eu în povestea asta? Nu mă leagă nimic, dar parcă aş fi fost acolo.

Mi se intamplă, dar nu mă atinge. Parcă eram eu cea care speram ca, măcar acum, în acest moment în care viaţa se joacă cu moartea, mă voi izbăvi. Şi voi găsi "acel ceva", pe care nu eu, ci ea îl caută. În dragostea care a îmbrăcat-o, apoi a izbit-o, goală, la pământ. În forţa care i-a mânat paşii. În toate lucrurile pe care le-a înălţat, frumos, de la pământ spre cer. Acel "ceva" pe care, într-un moment de nebunie, a crezut că l-a găsit în ochii tăi.

Dar nu, nu eram eu. Toate lucrurile acestea erau paralele cu mine. Se întâmplau, treceau pe lânga mine... aşa cum trece trenul prin gară. Dar aşa mi-am imaginat, pentru câteva secunde, care s-au strecurat în mine ca o viaţă de om. Aşa mi s-a părut. Trist. Îngrozitor de trist. 

Sub manta de învingător vedeam omul mic cum se strânge, încovoiat. Şi m-am gândit şi la mine, evident. Şi m-am gândit la noi toţi, care purtăm cu noi încercări mai mici sau mai mari. La cum, uneori, ne simţim puternici şi victorioşi. Şi la cum, câteodată, tremurăm din toate încheieturile, iar pământul întreg ne fuge de sub picioare. Nu e nimic de zis, nimic de facut.

Şi m-am mai gândit la ceva. La cum TREBUIE să fie mereu bine. La cum TREBUIE să fii mereu puternic. Până când te dor picioarele, te dor genunchii, te dor coatele, te dor toate încheieturile, te doare maxilarul de la atâta încleştare şi, cel mai mult şi mai mult, te doare sufletul. Sufletul? Da, sufletul. 

În sufletele noastre, toţi suntem la fel.

by David Hamilton

Transfagarasan de weekend

Her

I've never loved anyone the way I loved you.
Me too. Now we know how.

El scrie scrisori si invata sa iubeasca, indragostindu-se de o femeie creata dintr-un sistem de operare, dupa chipul si asemanarea a ceea ce avea nevoie. Un fel de psihoterapie metaforica, o depasire a propriilor bariere, o regasire a capacitatii de a evolua.

Pentru ca dragostea, ca multe alte lucruri, se invata, cel mai adesea, din iubiri care se sfarsesc. Samantha, la inceput dotata doar cu o inteligenta matematica iesita din comun, invata sa aiba sentimente, se simte ranita, sufera si evolueaza, tocmai prin multitudinea de stari prin care trece. Construita pentru a-l intelege, reuseste sa ii dea fix ce are nevoie, atat afectiunea dupa care tanjea, dar si lectia de care avea nevoie. Cu un ritm de evolutie extrem de rapid, rolul ei e finit, dar esential. Intamplator sau nu, nici cresterea ei nu are legatura cu ecuatiile pe care stie sa le rezolve, ci cu starile prin care trece, prin fractiile "emotionale" la care gaseste solutie.

Trecutul este, in cele din urma, doar o poveste pe care ne-o spunem noua insine - o poveste care ne bucura sau ne intristeaza, pe care o prelucram pentru a face lucrurile mai usoare, prin care uneori ne absolvim de orice vina sau, dimpotriva, prin care ne invinovatim. Dar, cel mai mult, este o poveste din care trebuie sa invatam ceva pentru a merge mai departe.

Intr-o lume a viitorului, in care tehnologia din ce in ce mai inteligenta ne devine cel mai apropiat lucru, nu este de mirare ca obiectul dragostei este chiar un obiect. Utopie sau distopie, chiar si in aceasta realitate virtuala, oamenii cauta tot apropierea, cuvintele frumoase si povestile cu sens. Inca au nevoie de scrisori de dragoste.

Falling in love is a crazy thing to do. It's like a socially acceptable form of insanity.

O casă în pom

Când eram mică, mi-am dorit o casă în copac. Nu mă întrebați de ce, dar nucul bătrân în care mă dădeam în leagăn, până când mă juleam grav sau cădeam în cap, mi se părea locul perfect pentru o casă pe viață. Și, cumva, am rămas cu dorința, pentru că încă mi se pare că doar într-un copac m-aș simți în largul meu. 

Așa am ajuns la "Căsuța din pădure". Nu acum, ci într-o toamnă cu soare. Cam de atunci mă străduiesc să scriu despre ea, dar m-a luat viața pe sus și n-am mai apucat.

Povestea e simplă: se ia un om obosit și se duce într-un weekend la munte să se recupereze. Se merge mult pe jos, se admiră frunzele căzute, se aleargă prin iarbă, se savurează razele de soare, se urcă în copac sau se pune în căsuța de lemn de la sol și se lasă la odihnit. Pe la nouă seara, când pe cer nu vezi decât niște stele aruncate, i se pune un pahar de vin roșu în mână și se lasă din nou la dospit, până când nouă seara i se pare miezul nopții. 

Nimic în lume nu m-a făcut să mă simt mai aproape de vremurile petrecute la bunici când, după ce găinile se culcau, animalele se adăposteau în grajdi, iar scrijele se coceau pe sobă, nu mai era nimic de făcut decât să adormi uitându-te la stele, stelele alea pe care în București le mai vezi cel mult de două ori pe an, cu mult noroc.

Când te trezești dimineța, uiți unde ești și de ce, nu știi cât ai dormit, iar cel mai greu lucru din lume e să dibuiești de ce lângă ferestrele înalte din fața ta stă un câine care te privește. Te liniștesc brazii care te înconjoară și care urcă răzleț pe munți.

Nu e prea târziu, nici acum, să visăm căsuțe cochete în copaci, chiar dacă ne-am făcut mari și obosiți.

photos by Ioana Obreja

 Plusuri:
- e multă liniște și pace
- poți să mergi mult pe jos, să admiri toamna sau ce orice alt anotimp
- găseși căsuțe și cabane simple și cochete, cu miros de lemn
- e totul suficient de răsfirat, încât să ai impresia că ești singur în pădure

Minusuri:
- sunt mulți câini fără stăpân, de care nu răspunde nimeni
- este cam greu să găsești mâncare bună, dar ai catering în cameră, iar dacă te mulțumești cu pizza sau paste și un pahar de vin e perfect
- este mai mereu ocupat, mai ales în copac, deci e bine sa planifici din timp

Siciliano

Sicilia, mai mult ca oricare altă parte din Italia, îți cere răbdare să o descoperi. O găsești după ce mergi cu mașina două ore printr-un peisaj arid, printre clădiri aproape surpate, a căror însemnatate se cere descoperită. O găsești într-un detaliu la colț de stradă. Sau într-un cântec îngânat de vreun localnic, căci în Sicilia se mănâncă, se cântă și se stă. Te bucură, te înfurie, îți testează răbdarea, dar apoi te recompensează, astfel încât ai și uitat că ai avut vreo supărare. 

Agrigento, punctul sudic al Siciliei, este o cetate părăsită în aer liber. Cuvântul scorojit ar fi un eufemism, căci clădirile par că stau atârnate în propriile fundații. Dacă nu ar fi animat de oameni, orașul ar părea lăsat acolo doar ca amintire. Altfel, e cald şi primitor şi cu cele mai bune specialităţi din fistic.

Am ocolit, cu ignoranță și beți de căldură, Valle dei Templi, una dintre cele mai importante rămășițe din antichitate, mulțumindu-ne cu o privire de la distanță în drum spre Scala dei Turchi, o plajă cuibărită în stâncă albă, pe care te cațări cu grație până când găsești o umbră.

Palermo nu era în plan dar, oarecum dezamăgiți de Agricento și neîmbibați încă cu destul spirit sicilian, l-am străbătut într-o zi la fel de caniculară, cu popasuri dese și răcoritoare. Colorat și amestecat, cu savoare de mahala pe străzi lăturalnice, îți amintește de Napoli. La o privire mai atentă, clădirile îți dezvăluie inspirații arabe, nu degeaba au trecut şi ei pe acolo.

Am lăsat Catania, Taormina și Ortygia spre sfârșit, cu o pauză de o zi la Fontana Bianchi, o plajă mult lăudată de lângă Siracusa, cu nimic diferită de o stațiune amenajată la Marea Neagră. După o zi de lenevit, gustul Siciliei a devenit, însă, mai pronunțat, iar noi mai deschiși să-l primim.   

Catania e animată și vie, fie că te afli pe via Etnea sau pe străzi perpendiculare, fie în celebra piață de pește. Chiar și în cafenelele și restaurantele din piețele centrale, gusturile sunt autentic siciliene, nu se dezic în scopuri turitice. Descoperi acelaşi amestec de clădiri care "stau să cadă", de locuri colorate şi monumente impozante.

În Taormina e o adevărate plăcere să te plimbi pe străzi, să tot admiri peisajul de la înălțime, chiar dacă e plină de turiști și, în consecință, mai aglomerată decât în oricare alt loc în care am fost din Sicilia. Iar Teatrul Antic m-a impresionat chiar mai mult decât Collosseum-ul (deși nu se cade comparația). Poate o fi fost de vină marea care se unduia de la distanță printre stânci, poate o fi fost atmosfera încă vie pe care o emana (să făceau repetiții pentru Aida), dar mi-am zis că merită să mergi în Sicilia doar pentru o "Aida" în atmosfera aceea feerică. 

Cu excepţia Teatrului Antic, Ortygia mi-a ajuns cel mai aproape de suflet. Cu unul dintre cele mai frumoase domuri pe care le-am văzut, cu străduţe înguste şi cochete care se răsfrâng în piaţete voioase, cu localnici cât cuprinde, căci în Ortygia vin mulţi locuitori ai Siracusei, micuţul orăşel sicilian m-a cucerit de la prima privire. 

În Sicilia, localnici sunt mai clazi și mai binevoitori decât alte părți de prin Italia, iar mâncarea mai bună și mai diversă. Ar trebui probabil să încep cu faptul că sicilienii sunt mari amatori de păine. Până și înghețata se împachetează frumos în chifle pentru a fi mâncată. Partea bună e că, dacă te-ai săturat de pâine, paste și pizza, găsești o sumedenie de feluri de pești și fructe de mare (nu întâmplător Catania e celebră pentru piața de pește), dar și legume gustoase. Bineînțeles, orice masă trebuie asezonată cu o înghețată, un cannoli, fursecuri din fistic sau o brioșă însiropată, asemănătoare savarinei și foooarte bună.

După ce am mâncat multă Italia pe pâine în ultima vreme, am spus ca las Toscana pentru bătrâneţe. Acum, însă, parcă aş reveni asupra deciziei...

Ciao!