Sunt o baba (mama) comunista

Ultimul film al lui Stere Gulea nu spune simpla poveste a unei nostalgice a comunismului, aflata in contradictie cu lumea. Familia si relatia parinte-copil sunt cel putin la fel de intens dezbatute in film, astfel incat ai impresia ca titlul e doar o coincidenta care seteaza contextul.

Emilia, baba comunista autoproclamata, reia legaturile cu fostii ei colegi de uzina, iar universul ei comunist se clatina in discutiile cu ceilalti. De altfel, modul in care ea priveste perioada comunista este una naiva si limitata. Nu se gandeste la implicatiile sociale avute, ci strict la viata ei, la faptul ca sistemul i-a "dat un loc de munca la oras" si "o casa la bloc", care i-au permis sa-si creasca copilul. De aceea, intoarcerea Emiliei la tara, in final,  poate fi si un mod in care ea renunta la comunism, la fabrici si uzine, si se intorce acolo de unde a vrut sa fuga. Intrebarea ei simpla si sincera - "daca se gasesc usor lemne" - subliniaza fix fuga pe care a dus-o, de o viata asemanatoare cu cea a parintilor ei. La fel, fiica ei, Alice, cauta un destin diferit, in afara tarii, insa se confrunta cu lipsa unui loc de munca si cu un credit la banca, in conditiile in care tocmai urmeaza sa aiba  un copil. 

Desi titlul te trimite, poate, la un nou film despre comunism, este mai degraba o poveste despre familie si sacrificiu. Mi se pare o falsa problema, ridicata in criticile aduse filmului, ca este indreptatit in vreun fel comunismul asupra capitalismului. In fapt, nu se analizeaza princiipiile niciunui sistem, iar personajele din film nu sunt factori de decizie sau lideri de opinie, ci doar oameni simpli a caror privire naiva si ingusta depaseste rareori spatiul propriu. Oameni care ajung sa reinterpreteze, chiar si tardiv, lucrurile pe care le-au trait. Pelicula despre comunism care se filmeaza la ei in oras este insusi o cheie de interpretare, pentru ca Emilia nu are doar ocazia de a-si aminti, ci si de a reinterpreta acea perioada. 

Este adevarat ca filmul este marcat cu glume si aluzii la perioada comunista, dar multe din acestea mi se par doar de decor, iar scopul final al regizorului este cu totul altul. In film nu este vorba de a critica intr-un fel sau altul, ci tocmai de a arata intelegere. Iar regiozorul lasa suficiente momente de introspectie, cand camera se opreste pe chipul sugestiv al Luminiteti Gheorghiu.

Stere Gulea o face pe Emilia umana, calda si devotata, iar Luminita Gheorghiu o interpreteaza cu desavarsire, alaturi de Marian Ralea, caruia mi se pare ca i se potrivesete rolul bonom din film ca o manusa. Pentru ca tot am vazut comparatii intre film si carte, tocmai mi-am luat romanul lui Dan Lungu sa trag concluziile singura. "Sunt o baba comunista" merita vazut, desi nu va asteptati sa va faca sa radeti cu lacrimi, rasul doar va poate stapani lacrimile.

Lefkada cea albastra

Pana in acest an am evitat o vacanta in Grecia, pentru ca nu sunt o mare amatoare de soare si asociam Grecia cu un sezlong. Am ajuns in Lefkada intamplator. Am tras-o la sorti, intr-o competitie pe ultima suta de metri, in care intrase cu Skiathos. Mi s-a parut mai putin cunoscuta, dar am aflat, apoi, ca anul acesta a devenit foarte populara. Cert e ca era destul de plina de turisti, insa nu sufocanta.

Si uite asa am aflat ca zeii si zeitele sunt un mit, dar apa albastra si spumoasa din care s-au nascut si stancile pe care se perindau chiar exista. Trecand de la metafore la fapte, am poposit in Lefkas, capitala insulei. Un orasel cochet, colorat si plin de viata, care poate fi un foarte bun punct de plecare catre alte locuri din insula, insa nu cea mai fericita alegere daca vrei o plaja aproape. 

Cele mai apropiate plaje de Lefkas le gasesti fie la Agios Ioannes, la 10 minute, fie la Nidri, la 30 de minute de Lefkada. Gasesti in toate ghidurile recomandari pentru Agios Ioannes, dar de fapt e doar o fasie de pamant, mai lina decat altele din Lefkada, dar la fel de plina de pietre. Nu m-a impresionat, insa am mancat acolo cei mai buni ardei cu branza. Iar in apropiere am gasit plaja Mily, unde bate vantul atat de tare incat nici nu mai simti caldura de afara. Aici e si paradisul amatorilor de sporturi pe apa, ceea ce te face sa crezi ca esti intr-o poveste cu zmee colorate. 

Nidri e locul perfect de stat sub copac, cu marea langa tine, e punctul de plecare pentru toate croazierele de pe insula si tot aici gasesti o cascada racoritoare, la 30-40 de minute de mers pe jos. In drum spre cascada e necesara o masa plina de carne la un restaurant grecesc autentic de pe traseu. Iar daca nu esti amator de carne, poti incerca o feta prajita cu miere care, oricat de ciudat ar suna, este absolut delicioasa.   

Cele mai spectaculoase plaje ale Lefkadei, Egremini si Porto Katsiki, isi merita blazoanele. Stancile rosiatice si apa albastra si involburata chiar fac o pereche minunata. Sunt insa si pline de turisti, mai ales Porto Katsiki. Egremini e mai putin aglomerata pentru ca, daca nu vrei sa cobori si sa urci 350 de trepte, nu poti ajunge pe ea decat cu vaporul. Asa ca, la Egremini ii gasesti pe cei mai putini, sportivi si curajosi, asta pana in momentul in care vasele de croaziere vin si descarca turistii precum cartofii pe plaja, pentru o baie grabita de o ora. Am luat si noi o astfel de croaziera si vezi toate locurile pe fuga. E mai frumos sa urci si sa cobori trepte si sa savurezi locuri pe indelete. 

Cea mai frumoasa plaja am gasit-o in Agios Nikitas - Mylos. La Mylos ajungi urcand si coborand vreme de vreo 30 de minute. Gasesti o plaja fara taverne, fara umbrele, cu pete de umbra doar sub stanci si cu valuri care te izbesc si fac spuma. Nu ai confort turistic, poti sta doar pe pietre si ar fi bine sa ai cel putin apa la tine, daca nu si umbrela. La drumul la intoarcere e musai sa te opresti la Poseidon, unde mananci foarte bine, de la musaka la legume facute intr-o sumedenie de feluri, toate foarte bune. De la Agios Nikitas ajungi destul de usor si la Kalamitzi, unde poti sa vezi combinatia de pini, stanci si ape de la inaltime, foarte frumoasa pe inserat. 

Daca mai adaugi la lista de mai sus o vizita in Vasiliki, cu taverne la tot pasul si case albe albastrui, plaja Gialos, unde am prins cea mai frumoasa priveliste de apus, si cateva orasele din interiorul insulei, ai parcurs Lefkada in lung si lat, lucru pe care poti sa-l faci intr-o zi-doua cu masina. Distantele nu sunt mari, dar sunt multe locuri in care e frumos sa poposesti, cel putin la o cafea sau la un iaurt inghetat-desertul meu preferat din Grecia. 

In interiorul insulei, la inaltime, gasesti orasele rasfirate, autentice, in care m-am simtit ca in verile petrecute la tara la bunici. Pana la Vafkeri drumul e intortocheat si frumos (urci cam pana la 1000 de metri). In Karia vezi greci stand la vorba si juncand table inainte sa se faca ora pranzului si mai gasesti tesaturi de tot felul. Oraselele de pe langa Karia, micute si tapate cu piatra, sunt numai bune de baut inca o cafea, nu mai stiu la ce numar am ajuns...

M-am cam indragostit de Lefkada, iar o data cu ea a inceput sa-mi placa Grecia. Mi s-a facut dor de ea si de zeii ei de pretutindeni, dar mai ales de niste ardei copti cu branza.

Vara asta

Vara asa am prins cele mai frumoase weekend-uri la mare, cu mai putin de 30 de grade, cu apa calda, cu putin oameni si cu o plaja de care m-am indragostit. Cu hamace atarnate in apa, cu leagane in nisip, cu scaune colorate aruncate pe plaja, cu muzica in surdina si cu oameni care-si vad de treaba si relaxarea lor, "Oha Beach" a fost minunata, atat cat am cunoscut-o eu. Si mi-ar placea sa ramana asa, sa nu mearga acolo decat cine trebuie, adica cui ii place linistea si pacea. Cand am povestit de Oha, toata lumea credea ca e in departari, peste mari si tari. O mare linistita si un hamac nu prea ne caracterizeaza, se pare, desi e un concept asa frumos si simplu si, mai mult, la indemna oricui. Si care pe mine m-a ajutat sa redescopar marea.

Vara asta am stat ore de-a sirul in gradini, printre cladirile gri ale Bucurestiului. Am ajuns rar de tot in Centrul Vechi, dar mi-am potolit setea de verde la Verona, OAR, Copacul, Shift, Le Theatre si, mai nou, la Eden Garden. Unele sunt ingrozitor de aglomerate la anumite ore de seara, altele sunt perfecte pentru dimineti de weekend, la altele trebuie sa stai la coada pentru un loc dar, una peste alta, toate iti dau senzatia ca ai ajuns in curte sau in livada la bunica, cu via necoapta deasupra capului sau cu umbra unui copac neobosit.  

Vara asta am citit carti de suflet. Mi-am continuat periplul Murakami, pe care nu l-am finalizat inca, l-am descoperit pe Kawabata, dar si una dintre cele mai frumoase si simple carti, de stat la plaja cu ea si de terminat sub umbrela. "Limbajul Florilor" (Vanessa Diffenbaugh)  are un titlu care mi-a placut din prima, desi eu si florile nu avem o relatie tocmai buna - ele imi fac ziua mai frumoasa, dar eu le las sa se usuce. Este o poveste despre imperfectiune, ura si dragoste, declin si reinventare, presarata cu flori, dar mai ales cu pasiune. Pentru ca nici cele mai bune lucruri din lumea asta nu exista intr-o stare pura si nealterata, intotdeauna este un trecut care le tine umbra.   

Vara asat am invatat sa tin mai mult la oaza mea de liniste.

Wish you chocolate in the rain

Terase cu oameni dragi, care te bucura 

Carti frumoase, de citit pe iarba sau cu ploaia la geam

Lavanda si floarea-soarelui

Salata de patrunjel

Desert la Barca, musai tortul cu ciocolata si menta 

Ciocolata

Vise

Cheesy me

Uneori iti traiesti viata in paralel, ca si cum ai trei sau patru vieti in acelasi timp. Esti ca intr-un roman care se desfasoara pe mai multe planuri. Si aici si acolo. Partea buna e ca lucruri care te enerveaza si ti se par insurmontabile intr-o parte devin futile in cealalta. Si tot asa.

Asta te face ca in final sa iti dai seama ca lucrurile nu sunt asa cum par. O zi proasta nu se compara cu un bolnav de depresie, aflat intr-un spital din Romania, care sufera si de o boala cronica si care se uita la viata lui ca la un esec total. Sau cu o tanara aflata la inceput de viata care afla ca are o boala pe care trebuie sa o duca pana la final. Stiu, tot timpul ne gandim ca nu ni se poate intampla noua. Ca noi suntem cei norocosi, cu stea in frunte, care nu au parte de asemenea lucruri. E ca in reclamele agresive cu accidente de masina, care sunt refulate instant, pentru ca impactul este prea puternic. 

M-am tot gandit cum sa exprim asta. Am sucit-o pe toate partile si prima data nu a iesit. Mi-e greu sa spun ce inseamna aceasta schimbare, care de fapt nu e o schimbare, esti tu mai mult decat oricand. Vorbeam cu o prietena foarte draga, care a petrecut trei saptamani total rupta de ce insemna viata ei de zi cu zi, in locuri minunate. Iar cand s-a intors mi-a zis ca si-a dat seama ce e important pentru ea. Am auzit o poveste despre o experienta in India si erau cateva cuvine tare frumoase care o rezumau - "o lectie despre umilinta". O lectie despre umilinta este o lectie in care te bucuri de ce ai si iti dai seama ca ceea ce ti se pare putin pentru altii este mult. 

Cand te detasezi un pic si privesti lucrurile asa, cateva ore mai multe de munca sau cateva ore mai putine de somn, cateva drame la activ sau in curs de desfasurare nu sunt decat un pic de piper care presara viata. Nu inseamna nimic.

Eu incurajez oamenii sa se duca la psihoterapie, pentru ca tot cochetez cu acest domeniu si am vazut destul de multe vieti distruse. Dar dincolo de mersul la psihoterapie, important e sa gasesti acele lucruri care te intorc la tine. 

Mi s-a facut o caracterizare foarte interesanta recent, ca as fi ca un baraj de acumulare, fara ecluze. Suna cam tehnic, stiu, dar ideea e ca toti suntem mai mult sau mai putin asa. Pana cand revarsam. Nu e un discurs motivational, nu cred in ele, e un gand sincer pe care fiecare il are la un moment dat, dar de care uitam de foarte multe ori. Adunam in noi toate nimicurile, cand de fapt ar trebui sa le adaugam doar pe cele cu adevarat importante. O zi petrecuta altfel, trei saptamani in alta parte din lume, un proiect in care intalnesti oameni total diferiti de tine, care se dovedesc a fi mai frumosi decat ti-ai imaginat, daca scapi de ideile preconcepute...toate sunt cai prin care poti ajunge la ce e important pentru tine. Daca vrei. 

Cea mai frumosa amintire din liceu nu are legatura nici cu povestile de dragoste pastrate in hartii anonime, nici cu reusitele la olimpiade, nici cu petrecerile amuzante. A fost o simpla zi in care diriginta a venit la mine si m-a strigat. M-am uitat la ea si i-am zambit, din reflex. Mi-a spus: atat era, aveam o zi proasta si aveam nevoie de un zambet. E cea mai importanta lectie pe care am invatat-o: zambetul. Fiecare are o asemenea lectie, de care ar trebui sa isi aminteasca atunci cand i se ineaca corabiile. Nu s-a inecat nicio corabie, esti tot acolo, doar ca nu mai stii cine esti.

Scene clasice de ploaie

"Dance with me" . Sa dansezi asa...Filmul e mediocru spre prost, nici nu-mi amintesc exact ce se intampla in el, dar merita vazut pentru dansul asta.

"Los amantes del circulo polar", impreuna cu melodia celor de la "The Cardigans", priceless.

Sa revezi scene din "Jeux D'enfants", sa iti amintesti de Paris, sa mananci un macarons:)

"Cafe de Flore" se consuma cu un pahar de vin, tot timpul...

"The dreamers" se mananca cu oua ochiuri si piper.

Sa revezi scene clasice, super cunoscute, amuzante si frumoase, ca cea din " The Graduate"

Sa iti amintesti de filme bune, alb-negru, precum "The Seventh Seal".

Si sa asculti ploaia...

Copii frumosi, cum am fost si noi

Locurile departate, care te scot din cochilia ta, iti aduc bucurii marunte si simple, care iti dau un frumos sentiment de tu. De tu mai departe, mai altfel. Din cand in cand, ragazul de a vedea viata cu alti ochi, fara obiective, target-uri si task-uri, iti aduce o alta suflare. Mai usoara. Ca o adiere.

Impamanteniti intr-un fel static de a fi, unicul care ni se pare posibil, uitam cateodata sa vedem ca exista si alte cai in care poti sa iti duci viata. Si oamenii aceia mai departati de noi, care privesc lucrurile intr-un mod mai simplu, iti dau in final o lectie. O lectie despre viata, o lectie despre tine. Fara suferinte analizate si psihanalizate, fara lucruri spuse frumos de dragul frazei. 

Te intorci in timp, tu la 18 ani, tu cand credeai ca poti sa contruiesti orice ti-ai imaginat. Si incet-incet planurile s-au risipit sau au fost inlocuite cu altele, mai pragmatice, de oameni mari, care stiu ce vor. Le spunem altora cu mare convingere sa indrazneasca sa viseze mult, mare, dar oare noi, oamenii mari, indraznim sa ne intindem atat de departe? Ar fi frumos sa ne luam palaria de adult de pe cap din cand in cand si sa vedem ce am face altfel...