Unu, doi, trei, si! Ultimele mele drumuri au fost grabite. M-am grabit sa merg, sa adun, sa uit. Mai ales sa uit. Daca iau la socoteala ultimii doi ani, mai ales uitatul a fost cuvantul de ordine.
In Istanbul mi-am impachetat frumos inima facuta tandari, am lipit-o cu baclava si cu alte insiropaturi prea siropoase si am stropit-o cu ceai. Apoi i-am spus: gata, acum mergem din nou la drum. Si cu atatea zaharuri la bord era greu sa stea nitel pe loc. Asa ca, desi n-a uitat destul, s-a zvacnit din nou cu putere si s-a mai crapat pe ici pe colo. Asa ca a trebuit s-o duc sa-i arat case de povesti cu pitici iesiti de sub pamant care se pricepeau de minune la gadilat talpile. Ne-am pus pe mers grabit, zburand de fapt cu ochii ici si colo. Am mers prea frumos printre castele de papusi vorbitoare si ne-am urcat pe dealuri prea inalte sa ne potolim imaginatia. E clar ca de la Barceona mi se trage visatul prea mult, de-am alunecat sub pat si am facut cucuie incercand sa ma ridic. Mi-am dat si bobarnace sa ma potolesc, de ma doare si acum capul.
Vara a fost calduroasa si statica. Nu mi-a placut de ea, nici ei de mine. Am asteptat-o repede sa treaca ca prea ma dizolvam in nestire. Asa ca nu-mi amintesc de ea. Sa ma lase dracului in pace macar acum. Mi-a placut mai mult sa astept Craciunul. Si dupa prea mult insipid, indor si incolor, am poposit printre Mosi Craciuni de Ciocolata aruncati prin porturi unde inghetam cu cana de vin fiert in mana si cu vorbe frumoase si vesele. Si ce daca eram inghetata? Exista mereu destul timp sa o luam de la capat si sa ardem in nestire.
Si am continuat apoi sa-mi inghet gandurile si trecutul. Habar n-ai cum. Habar n-ai in ce lume. Habar n-ai cat de tacut si placid. Ca un vant calm si bun care trebuie sa scuture toate bruienele. Si apoi am iesit la congelat ganduri, pe care apoi le aruncam in sacul din spate. Intr-o lume perfecta, prea perfecta, cu case prea bine conturate si drumuri prea limpezi batute cu pasi repezi. Nu stiu ce mai am exact de uitat, dar de amintit sunt prea multe. Fiecare amintire cu rama ei.
Sa mergem deci sa mai strangem povesti!
...................................................................................................................................................................
Lucrurile se pierd, mai ales cele care ne fac placere sau ne vindeca. Totul se pierde cand ne ingropam in noiane de lucruri inutile. Si nu poti sa o iei pur si simplu de la capat. Nu poti sa pui punct, sa intorci pagina...sau sa o dai inapoi. Din tot ce insirui pe un caiet sa pastreaza doar petele de cerneala, cele adanci, cate te tin in loc, in timp ce fluturii frumos schitati, linia subtire de fericire...si-au aluat zborul. Vrei sa te apuci de recitit tot caietul, sa-ti reamintesti. Dar, daca poti sa treci peste penibilul momentului trecut, neinsemnat, care te-a adus acolo, si urmaresti doar linia fina a ceea ce-ai simtit, te simti si mai pierdut. Ireversibil nu mai suntem ce am fost si tot ireversibil nu putem fi altcineva. Gandurile inutile nu se termina, zgomotul caderii se ascunde, iar pentru a o lua de la capat e nevoie de timp si vindecare. Niciodata nu stim cand e prea tarziu sau prea devreme. Insa exista puncte, limita sau nu. Puctul in care nu mai avem energie pentru nimic din ce ne-am dori si nu mai ramane decat o analiza rece a esecului. Punctul in care ti-e frica sa pui pe lista, din nou si din nou, toate sarcinile pe care ti le-ai alocat de ani incoace si de care n-ai avut niciodata timp, in timp ce sarcinile pe care le-ai primit de la altii le-ai inghitit tacut la miez de noapte. Punctul in care tu insuti nu-ti respecti limitele si te frustrezi ca nu ti le respecta altii. Punctul in care realizezi ca doar tu poti sa spui da sau ba, dar nu poti decat sa taci. Punctul in care ceilalti isi dau ipocrit cu parerea sau cu pasarea. Punctul care iti apartine numai tie si in care ceilalti nu au ce cauta. Punctul pe care tu trebuie sa il pui tu, apasat.
...................................................................................................................................................................
Dar azi, de azi, imi propun cel putin sa-mi reiau sirul gandurilor. Si sa nu consider aceasta zi pierduta, asa cum inclin, desi nu am bifat nimic din lista lunga, ascunsa adanc in gandurile mele...desi nu suficient de adanc incat sa nu ma zgarie, lucru pentru care ii multumesc. Nu am bifat nici macar zambetul unei zile petrecuta pe strazi pestrite. Nu am bifat nici un telefon scurt dat cuiva drag. Nici o pagina din teancul de carti pe care le-am rugat sa ma astepte. Iar vorbele, vorbele in continuare sunt mute. Le astept sa creasca, sa isi faca loc. Le inlocuiesc prin cuvinte insirate la nimereala, fara cap si coada, intr-un alt loc din mine pe care l-am parasit. Nu prea mai comunic bine cu el, nu ne-am vazut de mult si l-am si luat putin peste picior pentru ca mi se pare acum ca sunt mai mare si mai desteapta. Dar asa, copil mic cum il vad, cu nebuniile lui de care rad, mi-e dor de el. Si ma lupt sa ma regasesc, cu riscul ca tot eu sa rad din nou de mine.
...................................................................................................................................................................
Acum o saptamana am simtit miros de primavara. Si am adunat-o pe toata cu harnicie si naivitate...asa cum se face cu primavara. Si am adulmecat strazile si m-am bucurat de singuratea mea cu ea. Dar undeva am gresit, pentru ca s-a pierdut pe drum. Undeva am lasat golul si prostia altora sa vina peste primavara mea.
