Siciliano

Sicilia, mai mult ca oricare altă parte din Italia, îți cere răbdare să o descoperi. O găsești după ce mergi cu mașina două ore printr-un peisaj arid, printre clădiri aproape surpate, a căror însemnatate se cere descoperită. O găsești într-un detaliu la colț de stradă. Sau într-un cântec îngânat de vreun localnic, căci în Sicilia se mănâncă, se cântă și se stă. Te bucură, te înfurie, îți testează răbdarea, dar apoi te recompensează, astfel încât ai și uitat că ai avut vreo supărare. 

Agrigento, punctul sudic al Siciliei, este o cetate părăsită în aer liber. Cuvântul scorojit ar fi un eufemism, căci clădirile par că stau atârnate în propriile fundații. Dacă nu ar fi animat de oameni, orașul ar părea lăsat acolo doar ca amintire. Altfel, e cald şi primitor şi cu cele mai bune specialităţi din fistic.

Am ocolit, cu ignoranță și beți de căldură, Valle dei Templi, una dintre cele mai importante rămășițe din antichitate, mulțumindu-ne cu o privire de la distanță în drum spre Scala dei Turchi, o plajă cuibărită în stâncă albă, pe care te cațări cu grație până când găsești o umbră.

Palermo nu era în plan dar, oarecum dezamăgiți de Agricento și neîmbibați încă cu destul spirit sicilian, l-am străbătut într-o zi la fel de caniculară, cu popasuri dese și răcoritoare. Colorat și amestecat, cu savoare de mahala pe străzi lăturalnice, îți amintește de Napoli. La o privire mai atentă, clădirile îți dezvăluie inspirații arabe, nu degeaba au trecut şi ei pe acolo.

Am lăsat Catania, Taormina și Ortygia spre sfârșit, cu o pauză de o zi la Fontana Bianchi, o plajă mult lăudată de lângă Siracusa, cu nimic diferită de o stațiune amenajată la Marea Neagră. După o zi de lenevit, gustul Siciliei a devenit, însă, mai pronunțat, iar noi mai deschiși să-l primim.   

Catania e animată și vie, fie că te afli pe via Etnea sau pe străzi perpendiculare, fie în celebra piață de pește. Chiar și în cafenelele și restaurantele din piețele centrale, gusturile sunt autentic siciliene, nu se dezic în scopuri turitice. Descoperi acelaşi amestec de clădiri care "stau să cadă", de locuri colorate şi monumente impozante.

În Taormina e o adevărate plăcere să te plimbi pe străzi, să tot admiri peisajul de la înălțime, chiar dacă e plină de turiști și, în consecință, mai aglomerată decât în oricare alt loc în care am fost din Sicilia. Iar Teatrul Antic m-a impresionat chiar mai mult decât Collosseum-ul (deși nu se cade comparația). Poate o fi fost de vină marea care se unduia de la distanță printre stânci, poate o fi fost atmosfera încă vie pe care o emana (să făceau repetiții pentru Aida), dar mi-am zis că merită să mergi în Sicilia doar pentru o "Aida" în atmosfera aceea feerică. 

Cu excepţia Teatrului Antic, Ortygia mi-a ajuns cel mai aproape de suflet. Cu unul dintre cele mai frumoase domuri pe care le-am văzut, cu străduţe înguste şi cochete care se răsfrâng în piaţete voioase, cu localnici cât cuprinde, căci în Ortygia vin mulţi locuitori ai Siracusei, micuţul orăşel sicilian m-a cucerit de la prima privire. 

În Sicilia, localnici sunt mai clazi și mai binevoitori decât alte părți de prin Italia, iar mâncarea mai bună și mai diversă. Ar trebui probabil să încep cu faptul că sicilienii sunt mari amatori de păine. Până și înghețata se împachetează frumos în chifle pentru a fi mâncată. Partea bună e că, dacă te-ai săturat de pâine, paste și pizza, găsești o sumedenie de feluri de pești și fructe de mare (nu întâmplător Catania e celebră pentru piața de pește), dar și legume gustoase. Bineînțeles, orice masă trebuie asezonată cu o înghețată, un cannoli, fursecuri din fistic sau o brioșă însiropată, asemănătoare savarinei și foooarte bună.

După ce am mâncat multă Italia pe pâine în ultima vreme, am spus ca las Toscana pentru bătrâneţe. Acum, însă, parcă aş reveni asupra deciziei...

Ciao!

Pseudo-mini-revelații

Am repetat în gând, de multe ori, vorbele bunicii: "Nici binele, nici răul, nu pot dura pentru totdeauna". Așa că... cel mai bine e să-ţi trăiești și binele, și răul, cu gândul că se vor sfârşi. 

Când eram mică, citeam "Biblia pentru copii" şi l-am întâlnit pe Solomon. Mi-a plăcut așa mult de el, încât multă vreme mi-am dorit înțelepciune. Nu știam ce înseamnă, la vremea aceea, iar între timp am renunțat. Acum, aş vrea răspunsul la rugăciunea mea de copil. Să știu când să las să treacă și să știu când e cazul să lupt. Ce frumos ar fi să fiu înțeleaptă!

De cele mai multe ori, momentele noastre de intoleranță sunt legate doar de propriile noastre frustrări. Nu-ți crea orgolii false din faptul că ai fi mai bun decât alții. Mai bine fii mândru dacă ești mai bun decât erai. Iar atunci... vei fi umil.

Grecia pe o insulă "pustie"

Raiul e frumos tocmai pentru că e nu e plin de oameni. Iar dacă s-ar umple, s-ar transforma în iad. La fel e și cu Insulele din Grecia, spectaculoase și savuroase. Le poți, însă, respira pe de-a-ntregul atunci când sunt aerisite. Altfel, frumusețea lor pălește în fața valurilor de turiști.

Samothraki nu e sălbaticia întruchipată, gasești țipenie de om, dar întâlnești mai des capre după tufișuri. Este, însă, suficient de răsfirată pentru ca aerul grecesc să îți intre mult mai putenic în plămâni... și în suflet. 

Pensiunile nu s-au transformat în hoteluri impunătoare, ci și-au păstrat aerul grecesc, ușile albastre, pereții albi și gardurile colorate cu flori. Drumurile goale se unduiesc frumos pe malul mării sau urcă munții în așteptarea unor priveliști pictate în culori calde și apusuri blânde. Iar la început de iulie, verdele e încă verde, măslinii nu s-au topit încă sub razele soarelui, iar căldura o simți ca o adiere.

Dacă te saturi de liniște, de plaje aproape pustii, de traseuri în munți pe care le închei la cascade răcoroase, te urci pe două roți, îți lași părul să fluture și ajungi în Chora cea pietruită cochet, cu taverne fistichii. În Chora nimic nu e mai bun decât să savureezi o prăjitură bună, făcută în casă, alături de un pahar de vin, adăpostit în carafă. 

Dacă mai presari vacanța cu vibrații de mandolină și hohote de prieteni dragi, Samothraki ți se va lipi de suflet pentru totdeauna.

Vorbite, auzite...undeva, cândva

Mai știi, iubitule? Iubitule e cel mai frumos cuvânt din lume. Și cât l-am disprețuit pentru banalitatea lui. Acum aș vrea să zic doar așa: Iubitule, îmi aduci și mie cana de cafea? Iubitule, știu că ești un dobitoc! Iubitule, hai în pat!

Ți-aș fi îmbrățisat toate femeile pe care le-ai părasit și le-ai rănit. Le-aș fi ținut în brațe și le-aș fi spus că va fi bine. Crede-mă pe cuvânt! Nimic nu e mai reconfortant decât să țin în brațe femeia care te plânge. Este ...ca și cum m-aș îmbrățișa pe mine.

Era seara. Știi doar că era seară. Și eu eram isterică. Nu aveam nimic mai bun de făcut.

El avea nevoie de stimulare intelectuală. Era așa… crescut într-o familie cu pretenții, de medici. Dar era doar un om de vânzări, cu veleități intelectuale. I-aş fi spus: dacă vrei stimulare, ieși la o bere. Nu poți cere într-o căsnicie stimulare intelectuală.

Dacă pune așa, fin, degetele pe tine, zici: “Fii mai bărbat”. Dar, altfel, e un golan. Vrei un golan? Normal ca nu vrei! Cine să vrea un golan? Atunci ai spune că nu știe să mănânce din farfurie.

Trebuie să rememorez acest moment. De undeva trebuie să încep și nu am fost în stare să găsesc un început mai bun. Le-am numărat pe toate câte au fost, de-a lungul vieții mele, le-am făcut cântece de jale. Seară de seară, oră cu oră, minut cu minut. Când am vrut, am știu exact ce și când s-a întâmplat. Dar acum, parcă a fost o transă. De aceea nici nu am nimic de povestit! A fost!

Mai știi când ți-am scris mail-ul ăla lung, covârșitor? M-am pus pe tavă! Ți-am spus, pe litere, în fiecare zi, ce am simțit. Le-am adunat la pachet și ți le-am trimis, ca un colet cu fundă. Și tu? Tu ce ai spus? “Scrii frumos”...

Te rog, spune-mi: Femeie, ești nebună! Este cel mai reconfortant lucru pe care l-aș putea auzi, acum, din gura ta.

Nu ești în stare de nimic! Chiar nu intelegi?
Nu știu cum m-ai suportat. Am fost atât de rea cu tine. Si totuși..tu te-ai întors, ai stat.
Acum spune-mi tu: te iubesc sau nu te iubesc?

Era frumoasă, da! Era foarte frumoasă în rochia ei albastră care se mula lejer pe corp. Te-am vazut! Nu-ți puteai lua ochii de la ea. Niciodată nu iși poți lua ochii de la o femeie frumoasă, pe care ai avut-o. Și ți-aș fi spus doar atât: Prostule, numai femei frumoase ai avut!

Trageai din nenorocita aia de țigară. Ți se părea că e iarba. Dar erai băut, desigur! Ti-am zis ca ești un dobitoc. Un dobitoc sinistru! Și aș fi continuat, dar m-ai intrerupt tu, pentru ca mi-ai șoptit la ureche: “Ce ți-aș face…”.

I-aș fi spus: “Fată, de ce dracu vrei să fii amantă? Nici măcar nu e însurat. Nici măcar nu are copii sau casă de împărțit. De ce dracu stai?” Dar asta vroia ea, să fie amantă.

Știi cum e când vorbești așa… în neant… și ai impresia că vorbele tale sunt auzite la mii de kilometri depărtare, dar la câțiva milimetri sunt doar un zgomot? Așa suntem noi, oamenii, împrăștiați în toate părțile…

Lecții neînvățate

O mare parte din viața noastră se scurge dându-le celorlalți lecții. Visăm o victorie prin schimbare - schimbarea celuilalt. Nici măcar nu ne întrebam cu adevarat dacă, celalalt schimbându-se, am mai putea să-i fim alături. 

Dar ne pierdem ușor în lupte de putere și principii. Proiectăm asupra celoralalți niste victorii pe care ar trebui să le avem cu noi. Care să nu se finalizeze, stupid, într-o schimbare de dragul schimbării sau iertării, ci într-o transformare autentică, coerentă. 

Cum ar fi dacă am lucra cu noi, la noi, să transformam lucrurile care ne deranjează, ne dor, ne irită? Cum ar fi dacă am avea noi (și numai noi) puterea să hotărâm și nu am mai lăsa decizia pe seama celorlalți, cu excepția hazardului, care (tind să cred) nu e, nici măcar el, așa întâmplător cum ne place să credem.

Fericirea nu se află în exterior. Nu stă in lucrurile care ni se intamplă sau pe care le face cineva pentru noi. Iar cu asta nu prea putem să jonglăm.

Povești cu genunchi juliți

Poveștile mele se scriu greu. Cu sufletul sfărâmat în bucăți, cu lacrimi împrăștiate, cu genunchi juliți, cu urme care nu se șterg. Pare simplu dar, crede-mă pe cuvant, sunt greu de suportat. Sunt greu de multumit, greu de stat, greu de fugit.

Am vrut sa fug, am vrut sa stau, am vrut o poveste. 

Povestea începe frumos tot timpul. Cu o imbrațișare, care se sparge într-o fracţiune de secundă, ca și cum ar fi căzut de pe dulap. Cu genunchii plini de sânge, ne ridicam și vrem sa ne întremăm. Iar după ce ne vindecăm juliturile, ne jurăm că va fi bine. Amenințăm foile că le rupem, cărţile că le vom arunca, în așteptarea asului din mâneca care lipseşte. Dar apoi ne julim din nou...si din nou...iar timpul... trece. Povestea e repetitivă, habar n-avem dacă o vrem sau nu, doar ca între timp paginile se scriu de la sine, iar anii se scurg printre noi.

Pragmatic e ușor: vei fi tot acolo, învață să te călești. Data viitoare cînd te vei afla aici, vei ști ce ai de facut. Nu vei mai sta buimac, uitându-te în jur și întrebându-te ce s-a întâmplat. Știi cum să stai, știi cum să pleci.

Dacă nu există viață de om fără julituri, cum ar putea să existe viață fără ele, în unul sau în doi?