Vorbite, auzite...undeva, cândva

Mai știi, iubitule? Iubitule e cel mai frumos cuvânt din lume. Și cât l-am disprețuit pentru banalitatea lui. Acum aș vrea să zic doar așa: Iubitule, îmi aduci și mie cana de cafea? Iubitule, știu că ești un dobitoc! Iubitule, hai în pat!

Ți-aș fi îmbrățisat toate femeile pe care le-ai părasit și le-ai rănit. Le-aș fi ținut în brațe și le-aș fi spus că va fi bine. Crede-mă pe cuvânt! Nimic nu e mai reconfortant decât să țin în brațe femeia care te plânge. Este ...ca și cum m-aș îmbrățișa pe mine.

Era seara. Știi doar că era seară. Și eu eram isterică. Nu aveam nimic mai bun de făcut.

El avea nevoie de stimulare intelectuală. Era așa… crescut într-o familie cu pretenții, de medici. Dar era doar un om de vânzări, cu veleități intelectuale. I-aş fi spus: dacă vrei stimulare, ieși la o bere. Nu poți cere într-o căsnicie stimulare intelectuală.

Dacă pune așa, fin, degetele pe tine, zici: “Fii mai bărbat”. Dar, altfel, e un golan. Vrei un golan? Normal ca nu vrei! Cine să vrea un golan? Atunci ai spune că nu știe să mănânce din farfurie.

Trebuie să rememorez acest moment. De undeva trebuie să încep și nu am fost în stare să găsesc un început mai bun. Le-am numărat pe toate câte au fost, de-a lungul vieții mele, le-am făcut cântece de jale. Seară de seară, oră cu oră, minut cu minut. Când am vrut, am știu exact ce și când s-a întâmplat. Dar acum, parcă a fost o transă. De aceea nici nu am nimic de povestit! A fost!

Mai știi când ți-am scris mail-ul ăla lung, covârșitor? M-am pus pe tavă! Ți-am spus, pe litere, în fiecare zi, ce am simțit. Le-am adunat la pachet și ți le-am trimis, ca un colet cu fundă. Și tu? Tu ce ai spus? “Scrii frumos”...

Te rog, spune-mi: Femeie, ești nebună! Este cel mai reconfortant lucru pe care l-aș putea auzi, acum, din gura ta.

Nu ești în stare de nimic! Chiar nu intelegi?
Nu știu cum m-ai suportat. Am fost atât de rea cu tine. Si totuși..tu te-ai întors, ai stat.
Acum spune-mi tu: te iubesc sau nu te iubesc?

Era frumoasă, da! Era foarte frumoasă în rochia ei albastră care se mula lejer pe corp. Te-am vazut! Nu-ți puteai lua ochii de la ea. Niciodată nu iși poți lua ochii de la o femeie frumoasă, pe care ai avut-o. Și ți-aș fi spus doar atât: Prostule, numai femei frumoase ai avut!

Trageai din nenorocita aia de țigară. Ți se părea că e iarba. Dar erai băut, desigur! Ti-am zis ca ești un dobitoc. Un dobitoc sinistru! Și aș fi continuat, dar m-ai intrerupt tu, pentru ca mi-ai șoptit la ureche: “Ce ți-aș face…”.

I-aș fi spus: “Fată, de ce dracu vrei să fii amantă? Nici măcar nu e însurat. Nici măcar nu are copii sau casă de împărțit. De ce dracu stai?” Dar asta vroia ea, să fie amantă.

Știi cum e când vorbești așa… în neant… și ai impresia că vorbele tale sunt auzite la mii de kilometri depărtare, dar la câțiva milimetri sunt doar un zgomot? Așa suntem noi, oamenii, împrăștiați în toate părțile…

Lecții neînvățate

O mare parte din viața noastră se scurge dându-le celorlalți lecții. Visăm o victorie prin schimbare - schimbarea celuilalt. Nici măcar nu ne întrebam cu adevarat dacă, celalalt schimbându-se, am mai putea să-i fim alături. 

Dar ne pierdem ușor în lupte de putere și principii. Proiectăm asupra celoralalți niste victorii pe care ar trebui să le avem cu noi. Care să nu se finalizeze, stupid, într-o schimbare de dragul schimbării sau iertării, ci într-o transformare autentică, coerentă. 

Cum ar fi dacă am lucra cu noi, la noi, să transformam lucrurile care ne deranjează, ne dor, ne irită? Cum ar fi dacă am avea noi (și numai noi) puterea să hotărâm și nu am mai lăsa decizia pe seama celorlalți, cu excepția hazardului, care (tind să cred) nu e, nici măcar el, așa întâmplător cum ne place să credem.

Fericirea nu se află în exterior. Nu stă in lucrurile care ni se intamplă sau pe care le face cineva pentru noi. Iar cu asta nu prea putem să jonglăm.

Povești cu genunchi juliți

Poveștile mele se scriu greu. Cu sufletul sfărâmat în bucăți, cu lacrimi împrăștiate, cu genunchi juliți, cu urme care nu se șterg. Pare simplu dar, crede-mă pe cuvant, sunt greu de suportat. Sunt greu de multumit, greu de stat, greu de fugit.

Am vrut sa fug, am vrut sa stau, am vrut o poveste. 

Povestea începe frumos tot timpul. Cu o imbrațișare, care se sparge într-o fracţiune de secundă, ca și cum ar fi căzut de pe dulap. Cu genunchii plini de sânge, ne ridicam și vrem sa ne întremăm. Iar după ce ne vindecăm juliturile, ne jurăm că va fi bine. Amenințăm foile că le rupem, cărţile că le vom arunca, în așteptarea asului din mâneca care lipseşte. Dar apoi ne julim din nou...si din nou...iar timpul... trece. Povestea e repetitivă, habar n-avem dacă o vrem sau nu, doar ca între timp paginile se scriu de la sine, iar anii se scurg printre noi.

Pragmatic e ușor: vei fi tot acolo, învață să te călești. Data viitoare cînd te vei afla aici, vei ști ce ai de facut. Nu vei mai sta buimac, uitându-te în jur și întrebându-te ce s-a întâmplat. Știi cum să stai, știi cum să pleci.

Dacă nu există viață de om fără julituri, cum ar putea să existe viață fără ele, în unul sau în doi?